Pe 16 ianuarie 1969, în partea de sus a pieţii Venceslav, lângă clădirea impunătoare a Muzeului Naţional, studentul Jan Palach şi-a dat foc.
O torţă umană s-a aprins pentru ca lumina Primăverii de la Praga să nu se stingă. A murit trei zile mai târziu. Funerariile lui au sfârşit ca o manifestare demnă împotriva ocupantului sovietic. Atunci, la Bucureşti, poetul Geo Bogza a scris câteva rânduri pe care nu le-a putut publica decât în 1990: ”Îmi spui că e doar un fir de nisip, singur într-o imensitate de fire de nisip, că nimic nu poate face un fir de nisip. Iar eu îţi spun că un fir de nisip poate face foarte mult, atunci cînd renunţă la fundul liniştit al oceanului şi pătrunde în măruntaiele scoicii. Atunci, scoica se îmbolnăveşte, nu se poate să nu se îmbolnăvească şi, pînă la urmă, se iveşte incredibila perlă”.
Pe 10 decembrie 1987, în Bucureşti, nişte necunoscuţi incendiau statuia lui Lenin din faţa Casei Scânteii. Necunoscuţii au scris pe soclul statuii: “Daţi-ne ţara înapoi!”. Flacăra lui Vladimir Ilici începea să se stingă.
Trecuseră douăzeci de ani de când Jan Palach era legendă, şi într-un oraş comunist de provincie din România, un oraş care s-a numit cândva Stalin, într-o dimineaţă friguroasă, Liviu Cornel Babeş a ieşit pe uşă fără să-şi sărute soţia. Etelka a avut o presimţire neagră, dar, după doi paşi, Cornel s-a întors şi a împlinit ritualul dragostei lor, consumate în Braşovul muncitorilor curajoşi supravegheaţi de securişti soioşi. Fiica lor, Gabriela, încă dormea.
Pe 2 martie 1989, Liviu Cornel Babeş, electrician şi pictor amator, s-a învoit de la serviciu şi s-a dus pe pârtie, în Poiană. În ultima zi a vieţii lui a schiat. La ora 16.00 şi-a dat foc. A lăsat în urmă, pe trunchiul unui brad, o pancartă pe care scrisese să fie oprite crimele. Braşovul ajunsese un Auschwitz bine mascat, asta încercase să spună Liviu Babeş în protestul public, solitar şi sublim în tragismul lui. Doi scoţieni care au fost martori la scenă au povestit, mai târziu, pentru ”Sunday Times”, că au încercat să-l salveze acoperindu-l cu o jachetă. A doua zi, britanicul care îşi pierduse haina a fost chemat la miliţie, a primit o alta nouă, de calitate, ”pentru export”, şi o sticlă de şampanie. ”Era un nebun”, i-au spus miliţienii. Scoţianul ştia însă adevărul. Îl citise pe pancarta lui Babeş.
Pictorul a murit prea repede de când şi-a dat foc (în doar două ore). Se crede că Securitatea i-a forţat decesul. Ultimul său tablou purta titlul ”Grota cu măşti”. Pe verso scrie: ”89. Ende”. Reprezenta coloane infinite de cranii umane, într-o mlaştină însângerată. În acest iad al peşterii comuniste se zăresc un bărbat şi o fetiţă care urmăresc, şocaţi, spectacolul macabru. Probabil, o pictură ca o scrisoare de adio pentru Gabriela.
Pe 8 iulie 1993, un actor clujean împuşcat la Revoluţie, Călin Nemeş, s-a sinucis, pentru că România nu se schimbase de când Liviu Babeş îşi dăduse foc pe o pârtie înzăpezită. În aprilie 1991 publica un fel de testament ignorat: ”Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”.
Ieri s-au împlinit douăzeci de ani de când Liviu Babeş a intrat în istorie arzând de viu pentru o idee. A murit şi a fost liber. O lege din 1997 l-a declarat erou, o stradă secundară din Braşov îi poartă numele.
Citiţi şi: Două decenii de uitare: eroul de la Braşov