Eram student în anul III (ceea ce înseamnă în 1968), când Marin Sorescu a apărut pe coridoarele Facultăţii de Limba şi Literatura Română, nedumerit, cu aerul cuiva care a nimerit întrun labirint.
L-am recunoscut imediat. Deşi abia trecuse de 30 de ani, era faimos (cam aşa cum este astăzi Messi). Editorii îl editau, cititorii îl citeau, traducătorii îl traduceau şi desenatorii îl desenau. Iar doamnele şi domnişoarele îi transcriau poeziile în carneţele roz, pe care le ţineau în poşete, alături de tubul de ruj şi de flaconul cu parfum.
FOTO: Poetul Marin Sorescu era, cândva, ceea ce este astăzi fotbalistul Messi
Unele poezii i le ştiam şi eu pe de rost. În plus, apăruseră sute de imitatori ai săi, care, în loc să-i dilueze gloria, i-o amplificau, aşa cum amplifică rezonanţa sunetul unui clopot. Exista, deja, cuvântul „sorescianism”, gen de substantiv comun derivat dintr-un nume propriu care înseamnă în literatură consacrarea supremă.
Acest statut de vedetă nu-l vindecase însă de timiditate. Răsucindu-şi cu mâna dreaptă mustaţa, poetul cerceta cu privirea tot mai alarmat locul. M-am apropiat de el şi i-am spus:
– Vreau să fiu eu Ariadna dumneavoastră!
Aşa timid cum era, Marin Sorescu a găsit, nu foarte repede, dar a găsit, o replică ironică:
– Mi-e teamă că dumneavoastră sunteţi mai degrabă Minotaurul.
***
Au trecut anii. Printr-o întâmplare, în 1982, luând din Belgrad trenul spre Bucureşti, în compartimentul cu două paturi suprapuse din vagonul de dormit, în care aveam rezervat un pat, l-am găsit pe Marin Sorescu examinându- şi cu gravitate biletul. S-a bucurat când m-a văzut. Eu – şi mai mult. Problema era că poetul avea rezervat patul de sus şi nu se simţea în stare să-l escaladeze. I-am spus:
– Vă cedez cu plăcere patul de jos, dar apare o altă problemă. Din cauza greutăţii mele, există riscul ca patul de sus să prăbuşească peste noapte, cu mine cu tot, peste dumneavoastră.
Marin Sorescu s-a înfricoşat:
– Asta aşa e, mi-a spus el scărpinându- se în cap, n-ar fi deloc plăcut. În cazul ăsta, ce naiba facem?!
Soluţia a găsit-o până la urmă tot poetul. A scos din geamantan o sticlă de whisky şi mi-a propus să bem din ea alternativ, câte o înghiţitură fiecare, şi să stăm de vorbă toată noaptea.
Ceea ce am şi făcut.
Cu o zi înainte, lui Nichita Stănescu i se decernase un important premiu literar, „Cununa de aur”, la Festivalul de Poezie de la Struga (şi fusese întâmpinat la Belgrad de sute de admiratori sârbi, dintre care unii învăţaseră limba română numai ca să-l poată citi în original).
Am comentat cu Marin Sorescu evenimentul. El, timid-ambiţios, încurajat însă de whisky, m-a asigurat că, în ceea ce-l priveşte, va lua Premiul Nobel. Cu limba dezlegată tot de whisky, i-am spus tranşant că Nichita Stănescu este cel care ar merita să ia întâi Premiul Nobel.
– În cazul ăsta, s-a burzuluit Marin Sorescu, nu mai avem ce discuta. Eu am să mă culc. Şi, demonstrativ, s-a întins în patul de jos.
– E în regulă, i-am răspuns eu. O să vă urmez exemplul. Şi, foarte decis, am apucat scara de metal pentru a mă sui în patul de sus.
– A, nu! Asta nu! a exclamat Marin Sorescu îngrozit. Hai mai bine să continuăm discuţia. Şi să terminăm şi whisky-ul.