Maria Lascu nu va uita niciodată anul 1972, atunci când l-a cunoscut pe viitorul său soț. Totul, într-o excursie organizată de UTC, la cabana Padina
1Mai, Ziua Internațională a Oamenilor Muncii, așa am auzit prima dată de ea, în regimul trecut, la orele care se predau în școală, încă de la pionieri. N-am știut decât foarte târziu adevărata semnificație a acestei zile. Comuniștii o transformaseră într-o zi a manifestărilor grandioase, a omagiilor aduse partidului și conducătorilor iubiți. Pentru pregătirea sărbătorii, eram scoși din producție sau de la ore, cu cel puțin o lună de zile înainte. Începeau concursurile sportive, gen Daciada, culturale, și toate se încheiau de 1 mai pe stadioane sau în Casele de Cultură. Eu nu despre asta vreau sa vă povestesc, ci despre un eveniment important din viața mea. Pentru cei care nu participau la activitățile sportive sau culturale, liderii Uniunii Tinerilor Comuniști (UTC) organizau excursii la mare sau la munte, prin Biroul de Turism pentru Tineret (BTT), de sărbătorile comuniste și nu numai. Cum se spune astăzi, socializam, dar organizat și supravegheat. De multe excursii am beneficiat și eu (nu de alta, dar n-aveam talent nici la sport și nici să ajung la o brigadă artistică. Am avut câteva tentative, dar ...n-a mers). Așa încât, plăcându-mi în special muntele, nu ratam nicio excursie, indiferent de ocazie.
FOTO: La schi, pe una din pârtiile de pe Valea Prahovei
Întâlnirea care mi-a schimbat viața
La acea dată despre care vă povestesc, urcam muntele pe jos, nici pomeneală de telecabină. Am fost de nenumărate ori la Cabanele Babele, Padina, Peștera, Piatra Arsă, Bolboci, Caraiman, Mălăiești sau Scropoasa. N-aveam cine știe ce echipamente, dar aveam ghizi bine pregătiți. Într-una din aceste excursii organizate la Cabana Padina, aveam să-l întâlnesc pe viitorul soț. Și el era, și este, un împătimit al muntelui. El cu schiurile, eu cu sania. Am mai fost în același grup cu el, dar întotdeauna cobora spre Azuga sau Clăbucet, la schi, nu urca împreună cu noi. De această dată a preferat să meargă cu noi.
FOTO: Într-o drumeție la cabana Caraiman FOTOGRAFII: ARHIVA PERSONALĂ
De obicei, plecam sâmbătă dimineața și ne întorceam duminică seara. Excursia prin UTC costa 35 de lei. Transport cu trenul, cazare și două mese. În cabană se dormea la prici, dacă se dormea, pentru că se spuneau glume, jucam cărți, făceam foc de tabără, când ne permitea timpul, cântam sau dansam. Într-o seară, la Padina, am decis să mergem la Cabana Peștera (actualul hotel s-a ridicat mult mai târziu, pe locul fostei cabane), printre ei și noi, eu și viitorul soț. Acolo am vorbit prima dată, la un cico. Dimineața ne-am văzut la „tradiționalul ceai”. La întoarcere, în tren, iar am vorbit, ocazie cu care am descoperit că lucrăm împreună. Eu eram sociabilă, dar nu prea abordabilă așa încât el, care se considera mare crai, nu înțelegea de ce eu n-am căzut din prima în mrejele lui, motiv pentru care a făcut pariu cu alți prieteni că mă va cuceri în câteva zile. Zis și făcut, a trecut la treabă, în sensul că mă căuta tot timpul, mă invita în oraș, la cofetărie, sau la film.
Acum, ce să zic, și mie îmi cam plăcea, dar nu prea voiam să cedez așa din prima, ca să nu creadă că sunt ușor de cucerit. Povestea a durat cam o lună, după care ni s-au „aprins călcâiele” la amândoi, astfel că eram nedespărțiți. M-a dus să mă prezinte părinților, iar după încă două luni eram deja căsătoriți. Evident că, pentru amici, soțul era mereu luat peste „picior” cu faima lui de crai. Nu s-a supărat niciodată, din contră, am rămas prieteni și ne amintim cu drag de relația noastră.
Povestea a început la 1 Mai 1972 și s-a oficializat pe 16 august, când am devenit „doamna Lascu” cu acte în regulă. De atunci au trecut mulți ani și când te gândești că totul a plecat de la un pariu, n-ai zice că au trecut așa de mulți.