Uneori, rămîn uimit de felul în care biografiile se leagă între ele și poveștile formidabile ale trecutului vin direct spre noi.
Sensurile faimoaselor versuri ale lui John Donne, care spun că nici un om nu e o insulă, ci toți aparținem unui continent („No man is an island,/ Entire of itself, /Every man is a piece of the continent, /A part of the main.”) se vădesc mereu nu doar în legăturile pe care le avem cu cei din familia noastră ori cu prietenii, ci și departe, în timp și într-un mod complicat, dar splendid. De pildă, în acest caz.
Revin, din cînd în cînd, la proza lui Katherine Mansfield (1888 – 1923). Formidabilă nuvelistă! Răsfoindu-i corespondența , apărută în volume foarte interesante încă din primii ani de după moartea ei, am găsit o scrisoare foarte interesantă. O reproduc aici, lăsînd în engleză formulele de introducere și încheiere, pentru că nu găsesc o varinată românească echivalentă mulțumitoare: „24 martie 1921.
Dear Princess Bibesco, mă tem că trebuie să vă opriți din a scrie scrisori de dragoste soțului meu atîta timp cît eu și el trăim împreună. Este ceva ce nu se face în lumea noastră. Sînteți foarte tînără. Îl puteți ruga pe soțul dumneavoastră să vă explice imposibilitatea unei asemenea situații. Vă rog, nu mă faceți să vă scriu din nou. Numi place să mă cert cu nimeni și pur și simplu detest să îi învăț pe oameni bunele maniere. Yours sincerely, Katherine Mansfield.”
Destinatara scrisorii era Elizabeth Bibesco. Soțul ei , căruia, veninos, Mansfield o îndemna să se adreseze pentru a înțelege de ce nu se face să scrii scrisori de dragoste bărbaților căsătoriți, era Antoine Bibesco. Ironia este mușcătoare, pentru că Antoine Bibesco a fost unul dintre cei mai nepotoliți amanți ai saloanelor înaltei societății din București, Paris și Londra de la începutul secolului XX. O amantă de-a sa, Rebecca West, l-a denumit „atletul budoarelor”, fixîndu- i în veac renumele.
Antoine Bibesco (1878 – 1951) a fost un diplomat român de mare talent, cu o biografie absolut fabuloasă. A rămas celebru, mai ales, pentru prietenia lui strînsă cu Marcel Proust. Natural, cercul său de amici includea oameni precum Andre Gide și George Enescu. Părinții lui (prințul Alexandru Bibescu și Elena Epureanu) au fost adevărați mecena, ținînd la Paris un salon la care veneau des Gounod, Debussy, Saint-Saens, Degas, Anatole France. Printre ei, a crescut Antoine.
Soția lui, Elizabeth, cea care scria scrisori de amor soțului lui Katherine Mansfield, era fiica unui prim-ministru britanic, Herbet Asquith. S-au căsătorit în 1919 – el avea 40 de ani, ea 20. La nunta lor, care a fost evenimentul monden al anului la Londra, au participat ca invitați, printre alții, George Bernard Shaw și Alexandra de Danemarca, Regina Mamă a Angliei în acel moment.
După ce a tot umblat prin lume cu misiuni diplomatice importante, Antoine Bibesco și soția lui au venit în România în 1939. În 1945, ea s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit. Mormîntul lui Elizabeth Bibesco se află la Palatul Mogoșoaia. Fragilizat de tragedia morții soției sale, pe care a iubit-o cu adevărat, la doar 45 de ani, Antoine Bibesco nu a putut suporta presiunea crescîndă a comuniștilor și a plecat în 1946 la Paris, unde a murit cinci ani mai tîrziu.
Antoine și Elizabeth au avut o fiică, Priscilla, născută în 1920. Nașul de botez a fost Marcel Proust. Priscilla nu a vorbit niciodată despre asta, pentru că a dezvoltat o relație tensionată cu tatăl său. Pare-se că, la un moment dat, școlăriță fiind, Priscilla a trăit un moment traumatic cînd tatăl ei i-a descoperit jurnalul intim și l-a citit în public, la o petrecere, prietenilor săi, amuzîndu-se de ceea ce copilul scrisese. Așa ceva, un copil nu prea uită și nu prea iartă.
Priscilla a locuit cu părinții ei în România pînă cînd țara a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea Germaniei, împotriva anglo- americanilor. A fugit spectaculos de la Palatul Mogoșoaia, a ajuns la Beirut, unde a fost recrutată de spionajul britanic și, sub acoperire, a funcționat ca jurnalist la un ziar englezesc local. După război, s-a stabilit la Londra și, după moartea lui Antoine, a locuit mai mult la Paris. A murit în 2004, fără să fie vreodată generoasă cu amintirile ei, deși era, ne imaginăm, o sursă foarte prețioasă pentru istoria culturală de prim rang a Europei.
Revenit la Paris în 1946, Antoine a trăit ultimii ani în faimosul lor imobil cu trei etaje și mansardă de pe Insula Saint-Louis (Quai Bourbon, 45 – pentru turiștii amatori de istorii culturale). La moartea sa, imobilul a rămas Priscillei, care a păstrat un etaj întreg pentru ea și a găzduit-o într-un alt apartament din impunătoarea clădire pe Marthe Bibesco (verișoară a lui Antoine și scriitoare de limbă franceză foarte apreciată). Dacă bine îmi aduc aminte, la intrarea în clădire există o placă comemorativă care o amintește pe Marthe, născută Lahovary – un personaj cultural și istoric excepțional, iubită pentru întreaga viață a Regelui Ferdinand.
Una dintre amantele de lungă durată ale lui Antoine a fost Enid Bagnold, autoare britanică oarecare, de la care avem multe informații suculente despre el. Ca să vedeți cum se leagă lucrurile în feluri neașteptate, Enid Bagnold este stră-stră-bunica doamnei Samantha Cameron, soția fostului premier britanic David Cameron, astăzi criticat de toată lumea pentru aventura politică a Brexitului. Pe nedrept, după părerea mea, dar asta este cu totul altceva. Uimitor, zic, cum se leagă biografiile.
Și un detaliu important: absolut toate personajele acestei povești arborescente au avut ambiții literare. Mai bine sau mai puțin bine, toți, absolut toți, au scris. Mai bine sau mai rău, cu mai mult sau mai puțin succes. Dar despre modul în care scrisul însoțește viața, vom povesti altădată...