De cîte ori moare un muzician, tristeţea nu doar mă cuprinde, mă sufocă pur şi simplu: simt fizic cum omenirea mai pierde unul dintre puţinele ei exemplare care ştia cum se face armonia. Luni seara, lumea s-a umplut de ştirea morţii lui Claudio Abbado.
În România, ştirea nu a intrat pe fluxuri nici a doua zi de dimineaţă. La noi, ştirile sînt cu Ponta şi cu Gîdea – Doamne, cît sîntem de înguşti, de urîţi, de proşti! Probabil că redactorii aflaţi de serviciu luni seara, văzînd ştirea preluată instantaneu de absolut toate publicaţiile şi agenţiile de ştiri străine, s-or fi întrebat cine e Abbado ăsta şi ce-o fi atît de important cu el.
Avînd în vedere cît se plăteşte un redactor de presă în zilele noastre şi cum este el tratat de patronii săi, avînd în vedere statutul pe care cultura îl are prin redacţiile noastre, şansele ca cineva care ştie "de acasă" cine este Claudio Abaddo sau, mai mult, să-i fi ascultat vreodată vreun concert sînt foarte mici. Nu că Abaddo era vreun produs exclusivist – nici pomeneală, omul a făcut din popularizarea muzicii clasice un deziderat lung cît cariera lui, iar turnura pe care a luat-o muzica clasică în general în anii 70-80, ieşind din formalismul sălii de concert şi mergînd spre publicul larg, în parcuri, pe stadioane, în pieţe sau pe străzi, în spaţii neconvenţionale se datorează (şi) lui. Este vorba, pur şi simplu, de a şti ce este important, adică "permanent" cum ar spune T.S.Eliot, pe lumea asta.
Mica cetate care ajunge să aibă doar două repere, Ponta şi Băsescu, iar sfîrşitul vieţii cuiva ca Claudio Abbado nu îi apare nici măcar ca ştire are, credeţi-mă, o serioasă problemă. Şi, de data asta, nu mai merge să spunem că aşa e peste tot. Toate publicaţiile mari din lume au avut, marţi 21 ianuarie, trista ştire pe pagina întîi, în cele mai multe cazuri cu o prezentare competentă a carierei sale. Ale noastre, nu. Dar să nu divagăm. Se cuvine "un tombeau poetique" pentru maestrul Abbado şi aici, în această rubrică, ţin mult să facem exact ceea ce se cuvine. A fost, fără îndoială, unul dintre cei mai mari! Şi nu ştiu dacă nu cumva este indecent să spui aşa ceva despre cineva care declara într-un interviu: "noţiunea de mare dirijor nu prea are sens pentru mine, nu dirijorul poate fi mare, doar compozitorul poate fi mare".
S-a născut în 1933 la Milano. A studiat la Conservatorul "Verdi" din oraşul natal, la Siena şi la Viena, unde s-a dedicat exclusiv dirijatului. Încă din vremea studiilor vieneze se arăta drept o mare promisiune. În 1968 a devenit director muzical la Teatro alla Scala, unde debutase în 1960 (la 27 de ani!). A început, atunci, una dintre cele mai fructoase perioade din istoria glorioasă a marelui teatru de operă. Sub conducerea sa, identitatea muzicală a Scalei a dobîndit dimensiuni noi, îndrăzneţe. Abbado a creat Filarmonica della Scala pentru a permite muzicienilor operei să atace şi repertoriul orchestral. Tot Abbado a deschis ca nimeni pînă la el opera spre publicul larg – era aproape obsedat de ideea că muzica trebuie să se adreseze unui public cît mai larg.
În viaţă, ca şi în artă, avea un instinct socialist autentic, curat, frumos. În vremea sa, repertoriul Scalei s-a împrospătat nu doar cu producţii verdiene de mare calitate, dar şi cu opere noi, moderne, compuse sub alte orizonturi decît cele azure. Din 1986 pînă în 1991 a fost director muzical şi prim-dirijor al Operei din Viena. În 1989, membrii orchestrei Filarmonicii din Berlin îl aleg pe el să îi succeadă lui Karajan la conducerea muzicală a ansamblului. Inutil să explic ce gen de consacrare este acesta – este calea regală spre Olimpul muzicii. Abbado va rămîne la conducerea lui Berliner Philarmoniker pînă în 2002. Aşadar, Scala – Viena – Berlin sînt marile repere (şi ce repere!) ale uriaşei sale cariere, dar, între timp, a deţinut poziţii dirijorale importante la Londra, la Chicago şi la Salzburg, a dirijat mai toate marile orchestre ale lumii ca invitat şi a desfăşurat o neobosită activitate de studio. Deşi sănătatea îi era şubredă, în 2003 revine la un proiect mai vechi al lui Toscanini: reconstituie Orchestra Festivalului din Lucerna. Ceea ce e special cu această orchestră este că ea se alcătuieşte la ocazii din muzicieni răspîndiţi în alte orchestre permanente plus solişti de renume care acceptă să redevină pentru o dată membrii disciplinaţi ai unei orchestre.
<iframe width="600" height="350" src="//www.youtube.com/embed/xSF8geYjlUs" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
Stilul dirijoral al lui Abbado era calm, neconflictual şi fără excese directorale. Copil fiind văzuse unele repetiţii ale lui Toscanini la Scala şi fusese pur şi simplu oripilat de felul tiranic în care acesta se purta cu muzicanţii. Cum de mic dorea să devină dirijor, şi-a promis că nu va conduce niciodată în acel stil şi s-a ţinut de propria promisiune din copilărie. Pentru Abaddo, secretul vieţii şi al muzicii stă în ascultare. Să-l asculţi mereu pe celălalt, să asculţi cînd ţi se spune ceva, să asculţi cînd ţi se cîntă ceva – să asculţi... Înainte de a face ceva, muzică de pildă, să asculţi pe ceilalţi. Se ştie, ascultarea celui de lîngă tine este esenţială pentru funcţionarea unei orchestre bune. Nu greşim dacă spunem că o orchestră mare este alcătuită din excelenţi instrumentişti care sînt şi excelenţi ascultători. Ei bine, Abbado a spus că asta este valabil şi pentru dirijor. Dar nu ca o inspecţie ori ca un control, ci ca o condiţie esenţială pentru dialog şi colaborare.
A indus această convingere tuturor celor cu care a lucrat, şi-a educat el însuşi ascultarea, a devenit un ascultător minunat şi, de aici, a născut o muzică unică. Abbado nu este un dirijor care generează muzică, nu se pune pe sine în mijloc, nu e alfa şi omega muzicii, spre deosebire de mulţi dirijori mari şi mici. Abbado întîi ascultă, apoi decide cum va suna muzica pe care o face. Abbado crede că muzica este o formă superioară de dialog, că raportul omenesc care naşte muzica este de colaborare, în vreme ce tirania ucide muzica. De aceea, muzica lui are o puternică trăsătură umană în sensul renascentist al termenului, deosebindu-se de cei mai mulţi dirijori care vor să fie stihiali, supra-naturali, metafizici ori doar criptici. Ascultaţi, de pildă, a V-a de Beethoven cu el şi veţi fi seduşi de felul în care Abbado articulează această muzică.
Acolo unde toţi dirijorii apasă pedala pînă la fund pentru epuizarea emotivă a auditorilor, ridicarea tensiunii la cote înalte şi punerea în faţa speriaţilor dar încîntaţilor noştri ochi a imensităţii, Abbado rotunjeşte colţurile, caută "scara umană" a sunetului beethovenian fără să-l diminueaze deloc, preferă să evoce intensitatea printr-o cromatică lesne perceptibilă şi scoate la iveală o spledoare tristă a muzicii pe care, altfel, nu o poţi descoperi. A V-a cu Abbado nu sună ca o muzică a disperării şi a fatalismului, ci ca o muzică a unei melancolii autumnale. Nu (mai) e un manifest existenţial, este un poem de Rilke.
A fost întotdeauna recunoscut ca un sprijinitor neobosit al tinerelor talente, fiind convins că lipsa de experienţă nu este o piedică în calea realizării marii muzici, dacă atitudinea faţă de muzică este de iubire. Mulţi dintre instrumentiştii care au lucrat cu el la diferite orchestre mărturisesc că era capabil să producă momente de emoţie copleşitoare. Nu o dată, cu Abbado la pupitru, muzicieni din orchestră încheiau concertul cu lacrimi în ochi. Muzica sa sună amplu, rotund, este plină de culori şi de intenţii, vibrează cuceritor, emană o energie aparte, este o muzică a vieţii, deloc estetizată dar de o frumuseţe unică.
A înregistrat aproape 50 de ani pentru Deutsche Grammophon un număr imens de discuri. Anul trecut, cînd a împlinit 80 de ani, celebra casă de discuri i-a dedicat un album conţinînd 41 de CD-uri cu, practic, tot repertoriul orchestral de bază dirijat pe parcursul carierei. Tot anul trecut, au apărut toate concertele pentru pian de Mozart cîntate de Maria Joao Pires sub bagheta sa. Luna viitoare, vor apărea noi înregistrări cu Martha Argerich cîntînd sub direcţia sa tot două concerte de Mozart, nr. 20 şi nr. 25.
Cînd un muzician de anvergura lui Claudio Abbado îţi spune că cel mai important este să asculţi, trebuie să fii un prost să nu începi să îţi antrenezi obişnuinţa ascultării.
<iframe width="600" height="350" src="//www.youtube.com/embed/hJqNnEPXFnU" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>