În BELGIA, la sediul NATO din Bruxelles, în timp ce ceilalți scriitori și ziariști din grupul din care făceam parte ascultau cu evlavie explicațiile date de un general american, eu am intrat, expunându- mă ironiilor, într-un magazin de haine pentru militari.
Fără să stau prea mult pe gânduri am cumpărat o canadiană bleumarin pe care scria cu litere albe: NATO și OTAN (varianta franceză a acronimului). La întoarcerea în România, în avion, toți colegii mă invidiau. Unul mi-a spus cu umor: „Visul meu este să se prăbușească avionul, eu să fiu singurul supraviețuitor și să-ți fur canadiana.” P.S. La prima ședință a Consiliului de Administrație al TVR, m-am dus îmbrăcat cu canadiana. Gabriel Liiceanu, membru și el al consiliului, tocmai pledase cu o zi în urmă, întrun talk-show, în favoarea intervenției NATO în Iugoslavia. S-a uitat contrariat la inscripția de pe canadiana mea, crezând poate că e o aluzie.
În RDG, la Muzeul de Artă din Dresda, pentru că am rămas nemișcat multă vreme în faţa Madonnei lui Rafael, fascinat de nobleţea ei, am fost certat de translatorul care mă însoţea: „Aşa sunteţi voi, românii, incapabili să vă încadraţi într-un program.” Drept urmare, l-am concediat. Ca să mă împace, el m-a invitat la cină la el acasă şi mi-a dăruit un instrument ingenios de făcut piure din cartofi (îl am şi azi).
În CHINA, într-un imens parc din Beijing, erau câteva sute de copii care pictau trandafiri. Fiecare stătea cu șevaletul, paleta și pensula în fața câte unei tufe cu flori mari, roșii, albe sau crem, pe care le examina visător și le reproducea minuțios pe hârtia albă. Timp de o oră, cât i-am privit, niciunul nu și-a părăsit locul, nu a vorbit, nu s-a hârjonit cu colegii lui. Lipsea cu desăvârșire acea hărmălaie veselă care indică la noi prezența unor copii. Mi se părea că visez.
În URSS, avându-l drept ghid pe un tânăr ziarist, Serioja, a trebuit să ascult ore în șir considerațiile lui despre... orice. Îmi spunea, printre altele: „Voi, românii, sunteți rău de tot rămași în urmă (era în primăvara lui 1989). De ce nu-i lăsați pe țărani să aibă fiecare pământul lui, ca să-l lucreze cu tragere de inimă?” M-am înfuriat: „Vai, Serioja, nu știi istorie! La noi pământul era de multă vreme al țăranilor, dar ați venit voi și ne-ați obligat să-i obligăm să lucreze pământul în comun.” De supărare, s-a apucat de băut whisky (foarte scump pe atunci în restaurantele din Moscova). Partea proastă este că trecea whisky-ul pe nota de plată pe care urma să o deconteze cu mențiunea „cheltuieli de protocol pentru oaspetele român”. Poate că și azi serviciile secrete rusești mă au în evidența lor ca bețiv.
În ANGLIA am fost invitat la un restaurant thailandez de o familie formată dintr-un englez, o româncă și fiica lor, stabiliți la Oxford. Chelnerii, cu figuri de chinezi, se aplecau până la pământ în fața noastră, în semn de aprobare, ori de câte ori le ceream câte ceva. Afară era prea cald, dar înăuntru era prea frig, din cauza aparatului de aer condiționat, care funcționa necontenit. Fiica prietenilor mei, o adolescentă, cu umerii goi, dârdâia și aproape că se învinețise. Am îndemnat- o pe mama ei să-i dea un pulovăr, pe care oricum îl dezbrăcase și îl ținea legat în jurul mijlocului. „Nu – mi-a spus românca englezită – în Anglia e nepoliticos să împrumuți cuiva o haină de-a ta.” „Chiar dacă e propria ta fiică?!” „Chiar și în situația asta!” L-am chemat pe chelner și i-am cerut să aducă o pătură. S-a uitat la mine stupefiat, și-a consultat șeful și mi-a spus că ei nu oferă asemenea servicii. Iar cei care mă invitaseră la restaurant m-au certat fiindcă atrag atenția asupra mesei noastre, ceea ce iarăși e nepoliticos. Exasperat, l-am chemat din nou pe chelner și i-am cerut, poruncitor, să închidă imediat aparatul de aer condiționat. Comesenii mei și-au îngropat fețele în palme de rușine. Chelnerul s-a sfătuit cu șeful lui, dar eu i-am arătat și aceluia pumnul, de la distanță, în semn de amenințare, astfel încât aparatul a fost imediat închis. În mod surprinzător pentru prietenii mei, clienții de la celelalte mese m-au... aplaudat.
În FRANȚA, la micul dejun, mi s-a adus, în afară de o chiflă și o cană de ceai, o singură felie de cașcaval. Această felie era atât de subțire încât atunci când chelnerița a ridicat-o cu o paletă de pe o tavă și a vrut să o lase să cadă în farfuria mea, n-a căzut, ci a planat și a aterizat lin la celălalt capăt al mesei, pe fața de masă de un alb imaculat.
În BULGARIA, fata care mă însoțea peste tot ca translator mi-a spus conspirativ, înainte de a ne plimba prin Sofia: „Vă conduc la o statuie care are legenda ei. Se spune că dacă o privești în noaptea de Anul Nou și bei pe nerăsuflate o sticlă de vin, statuia începe să se clatine.” Am izbucnit în râs: „Să știți că, dacă bei pe nerăsuflate o sticlă de vin, orice statuie începe să se clatine.” Tânăra s-a gândit mult și, în sfârșit, m-a aprobat. În mod evident, abia atunci înțelesese de ce se clatină statuia.