Acum 15 ani, în America din visurile bunicilor noştri, naţionala de fotbal a României ne-a oferit pasiune şi clipe de magie, înainte de a intra definitiv în cartea de istorie.
Gică Hagi, Florin Răducioiu, Miodrag Belodedici şi Gică Popescu au răsărit de nicăieri - ca şi valul de muzicieni britanici de la sfârşitul anilor ’60 -, pentru a reinventa fotbalul, aşa cum au făcut-o în memorabilul meci cu Argentina, probabil superlativul Cupei Mondiale din 1994. Tricolorii au fost nişte Beatles ai competiţiei de-atunci, risipindu-şi cu generozitate talentul pe cea mai mare scenă a fotbalului.
Ionel Stoica a programat ieri după-amiază, la TVR 1, un film-document cu aventura toridă a Generaţiei de Aur în Lumea Nouă, adunându-ne din nou în faţa televizoarelor pentru a retrăi emoţiile acelei veri de neuitat. Columbia, Elveţia, SUA şi Argentina au fost reperele ascensiunii fără precedent a unei echipe care a decis să nu se mai descalţe la intrarea în lumea granzilor şi să păşească ferm în livingul pe care predecesorii nici nu cutezau să şi-l imagineze.
Când retrospectiva TVR a ajuns la momentul sfertului de finală cu Suedia, nostalgia a început să ni se topească, la fel ca în ’94, sub loviturile nău citoare ale nordicilor. România s-a împiedicat atunci de un prag accesibil, într-un moment în care a avut mai mult noroc decât niciodată. După 0-1 (Brolin, în minutul 79), am egalat aproape de fluierul final, aşa cum rar am izbutit de-a lungul anilor (Răducioiu, în minutul 88). Şansa ne-a făcut din nou cu ochiul în prelungiri (Schwarz a fost eliminat în minutul 101). Al doilea gol al lui Răducioiu (şut din prima, de la 16 metri, în acelaşi minut 101) ne-a determinat să credem că avem abonament la bunăvoinţa Fortunei şi ne-a catapultat din fotolii. Mai erau 19 minute, la capătul cărora se zărea, ademenitor, semifinala cu Brazilia.
Anghel Iordănescu, generalul a cărui strategie strălucitoare până în acel moment adusese naţionala României în prim-planul buletinelor de ştiri de pe planetă, a dat primele semne de incapacitate în a gestiona avantajul. În loc să închidă jocul, selecţionerul a devenit incapabil de vreo reacţie. Cu puţin timp înainte de final, Kennet Andersson s-a ridicat peste Gică Popescu şi Florin Prunea, împingând mingea în plasa deznădejdii noastre (minutul 115). Şansa s-a strecurat din nou în aşternutul tricolorilor (Hakan Mild a ratat prima lovitură din loteria penaltyurilor), dar Iordănescu a mutat prost când l-a desemnat, de pildă, pe altminteri admirabilul Belo să tragă de la 11 metri. Puiu ar fi trebuit să ştie că, înainte cu numai trei ani, la finala Cupei Campionilor dintre Steaua Roşie Belgrad şi Olympique Marseille, „Căprioara” marcase, ce-i drept, la seria penalty-urilor, dar după o execuţie la fel de slabă ca şi pe Stanford Stadium din San Francisco. Astfel s-a scris istoria unui meci care l-a transformat pe Thomas Ravelli, un portar pe care-l căuta poştaşul acasă cu talonul de pensie, în eroul Scandinaviei. Şi a unui meci care i-a răpit lui Gică Hagi dreptul de a câştiga, probabil, Balonul de Aur 1994. „La acest Campionat Mondial, România nu putea obţine mai mult”, încerca Iordănescu să se justifice, bizar, la întoarcerea acasă.
La 15 ani de-atunci, Hagi se ocupă de o academie de copii, Gică Popescu încearcă să se desprindă din marcajul fantomelor din dosarul de la CNSAS, iar Prunea e nevoit să înfrunte periodic Kennet Anderssoni la sediul DNA. Dan Petrescu e singurul care se încăpăţânează să facă fotbal la vârf, ducând localitatea Urziceni pe harta Ligii Campionilor. Şi, nu în ultimul rând, ne încăpăţânăm noi, milioanele care privim filmul Americii ’94, de fiecare dată, cu sufletul la gură. E la fel ca şi în „Casablanca”: oricât am spera la alt final, Humphrey Bogart o sărută pe Ingrid Bergman de adio.