Reuniunea ministerială la nivelul şefilor diplomaţiei statelor membre NATO de săptămâna trecută a marcat invitarea Muntenegrului ca al 29-lea stat membru al NATO.
Astfel, extinderea Alianţei continuă, e adevărat în Balcanii de Vest, cu un semnal foarte clar pentru celelalte state aspirante precum Georgia, căreia oricum trebuie să i se acorde un statut nou, măcar şi cel de stat partener asociat la NATO propus de secretarul general adjunct al NATO, Vershbow. Cu aceeaşi ocazie, ministeriala – la care au participat Suedia, Finlanda şi reprezentantul special pentru politică externă, de securitate şi apărare, Mogherini - a acoperit şi un subiect extrem de interesant şi de aşteptat: concretizarea unui Pact de Alianţă UE-NATO.
Relaţiile dintre NATO și Uniunea Europeană au fost întotdeauna extrem de apropiate. Acordurile Berlin Plus au garantat recursul UE la resursele Alianţei şi la comandamentul militar şi capabilităţilor de planificare ale NATO, în condiţiile în care 22 state membre ale NATO din 28 sunt şi membre ale UE. Punctul de ruptură a fost întotdeauna situaţia Ciprului şi relaţia dintre Cipru şi Grecia - state membre UE, Grecia şi stat NATO – cu Turcia, stat membru NATO, nu însă şi al UE. Cum negocierile dintre liderii cipriot grec şi cipriot turc par a avansa spre o soluţie finală de reintegrare a insulei, acest pas deblochează definitiv şi apropierea Turciei de UE, şi schimbul de informaţii şi relaţia generală strategică UE-NATO.
Avantajul major este cel al complementarităţii de acţiune între UE şi NATO, dar şi posibilitatea evitării dublajului de instrumente şi resurse, spre beneficiul contribuabilului european. Astfel, diviziunea atribuţiilor şi complementaritatea instrumentelor urmează să vizeze componenta hard, militară, care va reveni preponderent NATO, cu aliaţii UE precum statele neutre Suedia şi Finlanda -prezente nu întâmplător la reuniune, ca membre ale Forţei de Reacţie Rapidă a Alianţei – VJTF - în timp ce UE va prelua cu preponderenţă componenta soft a cooperării. Dealtfel, cooperarea dintre cele două organizaţii era obligatorie din cauza perspectivelor unui atac cibernetic al Rusiei, a nevoii unei reacţii coerente şi eficiente în criza migranților-refugiaţilor și de ameninţarea teroristă venită cu precădere din statele eșuate din vecinătatea Europei. Ca să nu mai vorbim despre luptătorii străini din teatrele de operaţiuni teroriste care revin în Europa, sau de războiul informaţional purtat de către Rusia în Europa.
NATO și UE se confruntă cu provocări care necesită atât un răspuns militar, cât și o abordare soft privind securitatea, pentru a combate propaganda și a oferi expertiză pentru stabilizarea guvernelor. Şi nu e timp în plină criză sau în plin atac neconvenţional sau hibrid să stai în şedinţe şi în punerea de acord a documentelor organizaţiilor, atunci când ar trebui să cooperezi pentru a reacţiona coerent, fiind vorba despre aceiaşi cetăţeni europeni ameninţaţi de asemenea acţiuni. Negocierile sunt departe de a fi încheiate, dar decizia politică pare a fi deja convenită la acest nivel. Un pas enorm înainte pentru care România a militat încă din anii solicitării de accedere în cele două organizaţii.
Dealtfel există deja cooperări vizibile care subliniază realitatea prezentă. NATO patrulează cu navele de război dotate cu radare puternice în Mediterana, în operaţiunea Active Endeavour, ca şi între Turcia şi insulele greceşti pentru a identifica migranţi, traficanţi de carne vie spre continent sau operaţiuni teroriste. În schimb, Agenţia Frontex de la frontiera UE, finanţată cu precădere acum pe graniţa maritimă greco- turcă, se ocupă de salvarea vieţii şi blocarea migraţiei ilegale. De asemenea, operaţiunea UE „Sophia” care operează în apele internaţionale lângă Libia este complementară Active Endeavour care are de a face cu precădere cu intrarea teroriştilor pe cale navală în spaţiul NATO. Dar, cu siguranţă noi elemente se vor alătura pentru dezvoltarea strategică şi complementară a relaţiei.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.