„Acum am aflat că există un acord secret pe care David îl cînta şi îi plăcea Domnului”...De mult vreau să scriu acest text despre acest cîntec.
Versurile sînt vagi şi misterioase, cu parfum vetero-testamentar, iar melodia e simplă ca o litanie, ca o mantră liniştitoare. Acordul secret care îi place Lui. Cînd îţi vine în minte – căci cîntecul nu te mai părăseşte după ce l-ai ascultat prima dată – ai impresia că împacă departele cu aproapele, „atunci”-ul cu „acum”-ul.
Cîntecul a apărut în 1984, dar autorul lui, Leonard Cohen, îl avea de mult în şantier. Îi scria versurile lui fără oprire – cînd l-a înregistrat prima dată avea deja 80 de strofe. Cohen îşi aminteşte că ajunsese aproape la disperare pentru că nu putea/ştia cum să încheie acest cîntec la care lucrul, pare-se, nu se mai oprea A trebuit, fireşte, să aleagă doar patru pentru înregistrare. A înregistrat două versiuni, cu cîte patru strofe, diferite. Cînd cîntecul a ajuns să fie cîntat de toată lumea (asta s-a întîmplat cam din a doua jumătate a anilor 1990 încoace), versurile sale diferă adesea, de la un interpret la altul. Uneori, diferenţele sînt atît de mari, încît mesajul cîtecului reinterpretat este cu totul altul decît al originalului. Asta a sporit, fireşte, misterul.
Nici Leonard Cohen nu ştie prea bine să explice ce vrea acest cîntec. Odată, l-a explicat aşa: „Lumea e plină de conflicte şi de lucruri ireconciliabile. Dar vin momente în care putem să îmbrăţişăm toată această dezordine şi asta am vrut să spun cu «Hallelujah».” Altădată a zis: „Nu e nimeni capabil să rezolve dezordinea lumii. Singurul fel în care poţi locui confortabil aici, în acest conflict absolut ireconciliabil, este să îmbrăţişezi totul şi să spui «Nu înţeleg absolut nimic – Hallelujah!»”.
Dacă citeşti doar versurile celei mai cunoscute versiuni, ai impresia că joci, simultan, în planuri diferite. Primul, aparent, este povestea Regelui David, a talentului lui muzical şi a apetisantei Batşeba – povestea biblică. Al doilea, este planul încercărilor unui artist de a mulţumi o instanţă vagă, care poate fi foarte bine Dumnezeu, publicul sau o iubită. Al treilea, mai profund, este al reţetei unui gen de salvare tuturor accesibilă: găsirea miezului divin în fiece lucru din jur, „flacăra care arde etern în orice cuvînt”, indiferent de cuvînt. Cele trei planuri se întrepătrund şi ai impresia că se rosteşte, ca într-un fel de exerciţiu intertextual sensibil, cîte o vorbă, cîte un vers din fiecare dintre cele trei discursuri – un mozaic.
„Aleluia” este un cuvînt plin de semnificaţii mistice. El apare în Psalmii lui David (unii spun că este chiar invenţia lui), cu sensul „laudă Domnului!”. În ebraică, cuvîntul conţine elementul „JAH”, care evocă numele lui Dumnezeu, „YHWH”. De asemenea, cuvîntul apare în Apocalipsă, ca un strigăt de bucurie din cer după victoria asupra Babilonului. În ritualurile ortodoxe, „Aliluia” apare rostit de trei ori, mai ales în slujbele botezului şi înmormîntării. Acelaşi strigăt de bucurie şi la naştere şi la moarte! Totuşi, cîntecul lui Leonard Cohen pare trist. Atins de o melancolie crepusculară, „Hallelujah” este un exerciţiu de nădejde într-o existenţă incomprehensibilă. S-au repezit să-l cînte sute de interpreţi mai mult sau mai puţin celebrii. Unii, au ratat complet. Probabil că cel mai surprinzător eşec este cel al lui Bono. Faimosul solist de la U2 are toate datele vocale şi emoţionale să ne ofere un „Hallelujah” memorabil. Totuşi, n-a ieşit aşa. Dimpotrivă. Într-o carte integral dedicată acestui cîntec (da, există aşa ceva), Bono îşi cere scuze întregii lumi pentru că nu a reuşit o interpretare bună. Pe de altă parte, mulţi au cîntat „Hallelujah” reuşind să redea intimitatea eterată, de rugăciune, a partiturii – k.d.Lang îmi pare că este cel mai bun exemplu. În orice caz, poţi striga de bucurie şi în sinea ta...