Weekendul trecut a avut loc ședința finală, definitivă, care trebuia să clarifice dacă va exista un acord final între Marea Britanie și Uniunea Europeană pentru părăsirea UE de către Londra și cum va arăta el.
Titlurile dinaintea Consiliului European din 17-19 octombrie titrau “Ultimele două zile pentru salvarea Brexitului de către Theresa May” respectiv era citată declarația lui Donald Tusk, președintele Consiliului European, potrivit căreia “Un no deal era cea mai probabilă concluzie a summitului”. În final, totul a fost înglodat într-o ambiguitate totală, care marchează susținerea lui Michel Barnier de a continua negocierile și, în același timp, prelungirea perioadei de tranziție a ieșirii cu încă un an, până în final de 2021, cu toate consecințele, pentru că nu există încă o pregătire de acord.
Ieșirea din presiunea timpului e și bună, e și rea. Bună, pentru că deja aveam un blocaj și nici o parte nu clipise. Nu făcuse un pas în spate. Și mai există o șansă. Rea, pentru că deschide cutia Pandorei a depășirii probabile a perioadei de 29 martie când Brexitul e activ, dar totuși Marea Britanie rămâne în UE sine die, până la un acord convenabil. Ei bine, firește că nu e sine die și că lucrurile se vor precipita. Nu pot rămâne așa. Dar problema e prea grea pentru a fi asumată astăzi.
După toate probabilitățile, blocajul final ține de jurisdicția Curții Europene de Justiție și de frontiera inter-irlandeză, teme care, alături de drepturile cetățenilor europeni în Regat și a celor britanici pe continent, sunt precondițiile trecerii în faza a doua a negocierilor care se termină, dar acordul inițial a fost denunțat public de către premierul britanic. Theresa May ar accepta varianta europeană, dar majoritatea sa rezidă în asocierea cu DUP, partidul loialist unitarian irlandez, care exclude orice statut special al Irlandei de Nord în cadrul Marii Britanii, deci exclude varianta pieței comune cu Republica Irlanda care rămâne în UE. Cum o frontieră inter-irlandeză e exclusă și de Marea Britanie – care dorește menținerea păcii stabilite cu greu acum 20 de ani – și de UE – acolo unde Irlanda e membru și a marcat această linie roșie – situația de blocaj e generată de incapacitatea politică a Londrei de a face pasul următor.
Pentru că un asemenea pas nu se mai rezumă la schimbarea hard Brexiterilor din Guvernul britanic, asta a avut loc deja, cât la prăbușirea Guvernului May prin retragerea din majoritate a partidului nord irlandez. Prelungirea perioadei de tranziție până la finalul lui 2021 lasă loc spațiului de manevră, dar care pare steril și inutilizabil, dar permite apropierea alegerilor la termen și deschide calea alegerilor anticipate, eventual cu mai mult realism și mai mare cunoaștere a situației de către publicul britanic despre cum și ce votează.
Adepții unui Brexit dur nu au reușit să o detroneze pe doamna May. Nu înseamnă că nu o pot face încă, și un guvern poate să cadă pe aceste speze, cu venirea celor care vor să extragă cu orice preț Regatul din UE. Boris Johnson abia așteaptă. Pe de altă parte, alegeri anticipate determinate la momentul oportun, cu echilibrul regăsit al înțelegerii Brexitului și a condiționărilor europene, ar putea aduce un nou Guvern May mai puțin ținut de chingile politicienilor nord-irlandezi – cât timp populația vrea, totuși, în proporție de 56% să rămână în UE, după cum a votat la Brexit – dar și de linia dură a conservatorilor, deci o posibilitate de a trece un acord echilibrat și realist prin Parlament.
De partea cealaltă, străzile Londrei s-au umplut de protestatari pro-referendum, care cer o nouă șansă pentru britanici de a decide împotriva Brexitului. Un pas pe care Theresa May nu-l poate face, iar opoziția lui Jeremy Corbin e de asemenea puțin probabil să-l susțină, chiar dacă aici sunt cei mai mulți dizidenți. Procedural, e imposibil azi, politic nu se întrevede forța politică și majoritatea care ar susține această perspectivă sau măcar un guvern ce și-ar asuma un nou vot în contextul actualului blocaj. Ar însemna ignorarea votului originar. Deci atât UE cât și Marea Britanie sunt prinse în chingi imposibile, într-un șah etern care nu se poate dezlega în contextul actual. În plus, atât UE cât și Marea Britanie pierd pas cu pas din această situație, care prelungește incertitudinea, mai mult, locuitorii Irlandei de Nord sunt cei mai exasperați de incertitudine și ambiguitatea constructivă a tuturor, dar care nu le spune nimic despre propriul viitor. Și dacă în cazul Gibraltar sau Cipru situațiile sunt marginale și punctuale, influențând un număr mic de locuitori, în cazul Irlandei de Nord, aruncarea în aer a acordului de pace din 1998 sau o formulă de piață unică pe insula Irlanda – care va duce, în timp, la unificarea inter-irlandeză – sunt la fel de nedorite la Londra.
Nodul gordian actual nu poate fi tăiat. Condițiile actuale nu o permit, iar încrâncenarea și scrâșnetul de dinți al taberelor implicate în încleștarea politică internă din Marea Britanie e puțin probabil să lase soluții viabile, constructive sau generoase. Nimeni nu vrea să cedeze, cu toții așteaptă momentul rupturii ca pe o oportunitate pentru o victorie individuală la nivel politic pe care vrea să o valorifice, indiferent cât pierde Regatul. Totul pentru că, firește, blamul și costurile politice ale momentului vor fi fost deja asumate și puse pe contul celui care a asumat Brexitul, astfel că noul venit va putea construi, negocia și obține beneficiile unei îndulciri a notei de plată pentru cetățeanul britanic și cel european, deci gloria postumă. Însă până atunci, cineva trebuie să asume ieșirea Marii Britanii din UE. Iar Nigel Farange e în Parlamentul European, cu partidul practic desființat, în timp ce David Cameron își scrie memoriile pentru a explica sieși și lumii întregi cum e să joci la risc maxim, pariind pe o carte și pierzând dramatic un pariu pe care, practic, trebuia să-l câștigi fluierând, fără mari eforturi.