La începutul anului, Alain Delon (82 de ani) dădea un interviu amplu în „Paris Match”, revista care îi dedica un număr special. Delon spunea că nu-i este frică de moarte, ba chiar că o așteaptă cumva senin. Nu-i va părea rău cînd va muri, pentru că are sentimentul că a văzut și a trăit totul, că a experimentat din plin frumusețea dar și pentru că lumea de azi îi provoacă scîrbă. Totul e pregătit pentru moarte – la 60 de ani a construit o capelă pe domeniul său de la Douchy, unde e pregătit locul de veci.
La un moment dat, pe parcursul interviului, Alain Delon este întrebat dacă a fost vreodată tentat de politică. Niciodată, răspunde marele actor, pentru politică e nevoie de studii, ori el abia are un certificat cu care dovedește că a absolvit cursurile primare. Se știe, la 14 ani, Alain Delon a părăsit școala, pornind o viață aventuroasă, cochetînd cu furtișagurile, escrocheriile și închisoarea. Avea cam 20 de ani cînd, impresionat de frumusețea sa, cineva i-a propus să joace într-un film. „De ce nu?”, și-a spus Delon dornic să facă rapid ceva bani, și de aici a început totul... În orice caz, Alain Delon îmi devine încă și mai simpatic, pentru că sînt din ce în ce mai puțini oameni care cred că pentru a face politică e nevoie să știi carte. Priviți în jur și înțelegeți ce părere au cei mai mulți electori români despre raportul dintre știința de carte și accederea în înalte dregătorii politice: o colecție de impostori, plagiatori, oameni vag școlarizați și absolvenți tîrzii de școli dubioase populează larg majoritar clasa care conduce România de astăzi.
Revenind la Delon, am simțit nevoia să revăd „Plein soleil”, filmul lui René Clément, din 1960 - primul lui mare succes internațional. Filmul este o transpunere cinematografică a romanului de succes „The talented Mr Ripley”, scris de Patricia Higsmith și publicat, în 1955, simultan în Statele Unite și Marea Britanie, iar apoi, pînă astăzi, editat și reeditat în multe alte țări. Succesul romanului a stîrnit o întreagă serie de romane care i-au urmat, toate semnate de Higsmith, cunoscută fanilor sub numele de „ripleyada”, dar și adaptări fie pentru scenă, fie pentru ecran, fie pentru tv. Adaptarea cea mai cunoscută azi este, cred, ecranizarea lui Anthony Minghela, din 1999, cu Matt Damon, Jude Law și Gwyneth Paltrow.
Deși datat, „Plein soleil” mustește, în continuare, de vitalitate; ore întregi, după vizionare, rămîne cu tine.
Menționez și plăcuta surpriză de a o fi revăzut, într-un rol cu totul secundar, pe Elvire Popesco, mai ales pentru a spune că, din întreaga distribuție, doar interpretările lui Delon și Popesco mi se pare că stau în picioare, fiind proaspete și perfect convingătoare după, iată, mai bine de 50 de ani. Aș spune că cei doi sînt uimitor de moderni astăzi, dacă n-aș ști ce succes au avut și atunci, acum 50 de ani, cînd păreau tot foarte moderni. Dacă poți fi modern neîntrerupt vreme de 50 de ani, într-o artă a care abia a atins centenarul, înseamnă că ești deja etern!
Revăzînd și el, după ani mulți, „Plein soleil”, criticul de film de la The Guardian nota: „ Delon este teribil de bun în rol: perfecțiunea sa aproape nepămînteană este înfricoșătoare în sine... Îți spui că acesta este un om care a crescut anume obișnuit să uimească și să fure expresiile faciale ale oamenilor cu care vorbește, obișnuit cu uluirea lor vulnerabilă și cu o cunoaștere diabolică a felului în care magnetismul poate fi mînuit pentru a manipula și constrînge. Ripley jucat de Delon este un portret Dorian Gray al frumuseții masculine și al îndreznelii lipsită de scrupule, netulburată de vreo urmă de conștiință”. Scena în care Ripley se îmbracă în hainele lui Greenleaf, privește oglida și este sedus de ceea ce vede ajungînd să-și sărute imaginea în oglindă este, desigur, wildeiană în felul ei. Dar personajul lui Delon abia de aici încolo decolează, punînd la lucru cu cinism propriu-i narcisism. Într-adevăr, ceea ce uimește și astăzi la interpretarea lui Delon este perfecțiunea supraomenească. Ripley al său, spre deosebire de cel al lui Matt Damon, dacă mi-e permis s-o spun, este mai pur - ticăloșia lui este diamantină și, de aceea, mai pretabilă unei lecturi în cheie patologică. În vreme de Ripley-ul lui Damon este un escroc de mare fantezie, iubitor de risc, căutător de adrenalină pînă la final, Ripley-ul lui Delon are ceva existențial, este produsul eșecului unui anume fel de a trăi rispit, în goană după alții. Interpretarea lui Delon este cu atît mai suprinzătoare cu cît este, cum spuneam, printre primele sale apariții pe ecran (mai făcuse doar două filme pînă atunci). Maturitatea lui artistică este, desigur, intuitivă - Delon nu a urmat niciodat cursuri de actorie - și ne oferă, cred, o unică șansă în cinematografia ultimei jumătăți a secolului XX de a vedea la lucru un talent în stare pură.
Cu ani în urmă, circula o scrisoare, niciodată confirmată, pe care Delon i-ar fi adresat-o lui Marlon Brando pe la sfîrșitul anilor 1990. Nu o mai pot găsi oricît m-am străduit. E ca și cum a înghițit-o lumea aceasta. Mi-o aduc aminte ca prin vis, destul de imprecis. Scria Delon că, în fața dezvoltării industriei de cinema, se simte ca un dinozaur preistoric adus printre mii de animăluțe de apartament, perfect adaptate, cu gadgeturi, 3D și uluitoare efecte. Se simțea stingher și unic. Îl recunoștea pe Brando ca pe un frate, un animal din aceeași specie, masivă, greoaie, altădată feroce și în plină formă, acum complet depășită, slăbită, pe cale de definitivă dispariție. Delon, deși a fost protagonistul multor afaceri amoroase și a avut o carieră foarte bogată, a purtat mereu cu el o anume singurătate trufașă. În interviul din „Paris Match” o spune limpede: toată viața s-a simțit singur, chiar și în anii tinereții sale nebune și glorioase, chiar și în iubirile lui multiple, chiar și acum, în mijlocul copiilor și nepoților. Privirea sa inegalabilă a spus mereu lumii că, la limită, n-are nevoie de ea! Cu atît mai emoționantă era acea scrisoare, a unui gigant către altul, ambii pierduți pe drum de o istorie cu care nu mai pot ține pasul. I-a părăsit fervoarea, intensitatea tinereții și energia anilor nebuni de după război - acum, le mai rămăsese doar legenda într-o lume care deloc sensibilă la legende.
Delon a anticipat cu decenii stilul de joc minimalist, actorul aproape zen, inabordabil și impermeabil. Se spune despre el că vine din James Dean - nu cred. E mult mai mult decît atît. Brando este, într-adevăr, o dezvoltare genială a jocului lui James Dean, cel puțin atît cît soarta ne-a lăsat să vedem din el. Dar Delon era, totuși, altceva. Paradoxal, răceala privirii sale albastre i-a permis să joace, simultan, în mai multe registre, căci ambiguitățile emoționale îi erau imediat accesibile. Cînd spunea, pe ecran, „Je t`aime” habar n-aveai dacă chiar o iubește sau nu, ceea ce te făcea să fii încă și mai interesat de personaj. Pe cît de enigmatic este el, pe atît de engimatice îi sînt rolurile. Răceala sa venea, însă, dintr-o onestitate artistică nestricată de maniere. Fără școală de actorie, dar trecut prin provocările dure ale vieții (părinți despărțiți, abandon școlar, fugă de-acasă, înrolare și război, chiar ceva închisoare, trai din expediente, incluzînd mici escrocherii), Delon a intutit mereu că există în om ceva insondabil și că a fi onest înseamnă a lăsa nespus, ceea ce nu se poate spune - insondabilul nu trebuie sondat. Poate fi aproximat, tatonat sau chiar confruntat, poate fi evocat sau sugerat, dar niciodată explicat și descris, niciodată jucat pe ecran.
Geniul lui Delon mi se pare a fi exact acesta: a știut ce anume din om se poate juca într-un film și ce nu. Nu e vorba despre limitele actorului, ci despre limitele ființei. Și dacă-l asculți, totul e atît de simplu. Întrebat fiind cui datorează cariera sa, măiestria sa actoricească și, în cele din urmă viața sa, Delon cel de acum spune simplu: „mamei, pentru că m-a făcut cu fața asta!”