Iranul a venit în prim planul dezbaterii publice și a titlurilor cele mai relevante și șocante din presă, care anunțau chiar iminentul război SUA- Iran, atacul iranian sau al milițiilor șiite sau organizațiilor rebele sunnite finanțate de Teheran asupra intereselor americane în Golf și Orientul Mijlociu sau posibila replică a SUA asupra teritoriului iranian. Adevărul e mult mai complex și impactul acestor dezvoltări dezvăluie criza majoră de încredere pe linie transatlantică și lipsa de comunicare și convergență strategică ce era altădată o regulă absolută.
Ce s-a întâmplat? SUA a identificat un număr de acțiuni atribuite Iranului, între care cele vizibile au fost atacul la 4 tancuri petroliere în largul coastelor Emiratelor Arabe Unite, în Golful Oman, ca și atacul cu drone la o stație de pompare saudită, atac revendicat de rebelii yemeniți Al Houthi, susținuți de Teheran. Apoi au existat pretinse interceptări ale unor nave comerciale civile iraniene ce aveau la bord rachete, fiind vorba fie de un transport către formațiunile rebele susținute de Iran – Al Houthi, Hezbollah, Hamas, Jihadul Islamic și altele – fie erau dezvoltate pe aceste platforme comerciale, în formule acoperite, capabilități de atac în sine. Datele au rămas ambigue iar probele au fost livrate, probabil, de către Mike Pompeo în cursul turneului său intempestiv la Bruxelles – unde s-a întâlnit cu miniștrii de externe britanic, francez și german și cu Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant pentru politică Externă, de securitate și apărare, în marja reuniunii miniștrilor de Externe europeni, de săptămâna trecută – apoi la Bagdad și Soci, la întâlnirea cu președintele rus. Cert e că din acest turneu a fost transparent eșecul în a convinge europenii prin suspiciunea acestora față de evoluțiile legate de Iran, prin subiectivismul american de după părăsirea de către SUA a JCPOA, acordul nuclear iranian. Apoi, la întâlnirea cu autoritățile ruse, doar Serghei Lavrov a vorbit public, Departamentul de Stat neconsemnând nici un comunicat al întâlnirii. Într-adevăr, retragerea personalului american și a unui număr de producători petrolieri din Irak și existența în subsidiar a unei amenințări la adresa trupelor americane și aliate, a prezenței americane și aliate în Irak și alte zone din Orientul Mijlociu și Golf, a marcat seriozitatea problemelor, chiar dacă un general britanic a apărut public pentru a marca reticență și necunoașterea unei schimbări bruște de situații în zona Basra. Discuțiile din Congres, acolo unde un număr de membri ai Comitetului select pentru supervizarea serviciilor de informații a primit datele clasificate necesare, par să împingă lucrurile spre o situație extrem de serioasă care implică Iranul și ciocnirea cu SUA.
Washingtonul nu a primit susținerea necondiționată a aliaților europeni, probabil urmare a gestului unilateral al lui Donald Trump de retragere a SUA din acordul nuclear, ignorând opțiunile aliaților europeni. Apoi suspiciunea și lipsa de încredere față de date neclare și cu grad mare de lipsă de transparență din cele anunțate de Pompeo au dus reticența europeană până la nivelul ignorării evoluțiilor publice din lipsă de explicații. E adevărat că schimbul de intelligence se va produce și informația va ajunge la nivelul real la care s-a produs către aliați, dar aici timpul joacă un rol major. Pentru moment însă, aliații sunt reticenți, iar lucrul acesta a fost comunicat partenerilor americani. Mai rapid pare să se fi sesizat Moscova că SUA vorbește despre lucruri grave și reale. Asta ar rezulta din mesajul transmis către Teheran că Rusia nu trebuie considerată un scut în ceea ce privește acțiunile subversive și provocatoare ale Iranului la adresa intereselor americane și că Moscova nu se va implica în apărarea Iranului cu orice preț. Cum propunerea americană de discuții și negocieri a fost respinsă de către Teheran, confruntarea pare inevitabilă. Doar descurajarea credibilă marcată de turneul Secretarului de Stat și de retragerea personalului american din Irak au reușit să marcheze situația reală și să anuleze eventualele planuri iraniene în regiune, decomandând, probabil, intermediarii ce trebuiau să acționeze.
Potrivit datelor transpirate public de la congressmanii informați, situația iraniană este extrem de complexă și amenințătoare. E foarte serioasă, iar asta face ca democrații să fie deopotrivă rezervați, ca și republicanii, în a critica acțiunile Președintelui Trump pe această direcție, chiar dacă au refuzat să autorizeze un atac în Iran. Deci afacerea e extrem de serioasă și antrenează una dintre cele mai puternice crize pe linia Iran-SUA.
Pe de altă parte, ieșiri publice ale zonei militare au reamintit faptul că evaluările arată imposibilitatea unei victorii în Iran, dificultăți, costuri și pierderi importante. De altfel, raportul privind Iranul al Joint Chiefs of Staff, la începutul mandatului Trump, subliniază același lucru, fapt afirmat explicit și de fostul secretar al Pentagonului, James Mattis. Firește că Armata Americană va răspunde ordinelor Comandantului Suprem militar, Președintele Trump, dar avertismentul public este ca politicienii să se uite și să-i asculte pe militari.
Dar cea mai importantă veste vine de la reticența aliată în a sprijini SUA în aventura și dosarul iranian. Acest pas subliniază simptomele crizei profunde în relația transatlantică, mai ales pe zona de încredere. Însă când tema este extrem de serioasă, vizează libera circulație și aprovizionarea cu petrol a lumii, coeziunea transatlantică e necesară. E momentul ca aceste lecții învățate să producă efecte în realitate: Un Donald Trump mai atent față de aliații europeni, de care are nevoie și la sancțiunile coerente la nivel global și la operațiuni militare comune sau de îndiguire a principalilor recalcitranți din sistem; dar și un leadership european mai atent la semnalele americane, inclusiv atunci când temele sunt contrare unei idei cristalizate a Bruxellesului.
Astfel, s-a vădit și faptul că avertismentele instituționale ale Washingtonului în legătură cu China, de exemplu, au fost substanțiate. Asta chiar dacă UE nu are o strategie relativă la China, iar unele state au încercat un joc între SUA și China, fără o aliniere cu partenerul transatlantic, când e vorba despre dimensiunea comercială. Întâlnirea de la Paris a președintelui Xi Jinping cu reprezentanții UE, Franței și Germaniei a arătat faptul că statele europene au perceput elementele din avertismentele americane, identificate drept elemente ale unei strategii chineze, desfășurată sub radar, acțiune insidioasă și periculoasă. E de văzut dacă și în privința Iranului, mintea cea de pe urmă reclădește fermitatea și coeziunea relației transatlantice