Pe 9 octombrie ar fi împlinit 60 de ani. Ar fi fost sărbătorit de cei care l-au iubit şi admirat, pentru că nu se poate altfel, de cei care n-au avut acest sentiment faţă de el. Ar fi zâmbit, aşa cum doar el reuşea, atunci când ar fi fost îmbrăţişat şi felicitat de spectatorii lui. Sete de poezia fiinţei lui există şi se simte la fiecare pas. Există un dor pe care nu reuşesc să-l ţin în frâu faţă de cel ce a purtat pe pământ numele de Adrian Pintea. Şi ca mine, cu siguranţă, că mai sunt mulţi români.
Avem cu toţii nopţi pustiitoare, care ne leagă de degete cuvinte şi nu se dau bătute până nu le aşternem pe hârtie. Avem cu toţii zile nimicitoare, în care ne trezim iubind absurd într-atât încât inima noastră e nevoită să alerge parcă la un maraton continuu. Avem cu toţii momente de blândă tandreţe în care ne gândim la cei care ne-au marcat viaţa într-un fel sau altul. Luna octombrie aduce pentru mine acel moment de nepreţuită blândeţe, care mă duce mereu cu gândul la tristeţea de a nu putea rosti La mulţi ani celui care şi-a lăsat amprenta pe sufletul meu pentru totdeaun: Adrian Pintea.
Nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat, ştiu doar că m-am trezit cu el în viaţa mea dintr-odată. Ştiam cum îl chema parcă dintotdeauna. Mi-aduc aminte că l-am văzut într-o piesă de teatru de televiziune care se numea „Centrul înaintaş a murit în zori”, iar în glasul lui a fost ceva care m-a chemat, care m-a întrebat dacă sunt bine, care a aprins un foc lăuntric numit curiozitate şi căutare. Apoi, l-am descoperit la teatrul radiofonic. Îl recunoşteam de la primul cuvânt pe care îl rostea. Unul dintre rolurile care mi-a rămas în minte a fost cel din „Trandafirii roşii", pe care am avut bucuria să-l reascult de curând, retrăind, cu şi mai mare intensitate, bucuria reîntâlnirii cu el. Apoi filmele, apoi teatrul, apoi… a urmat bucuria de a sta faţă în faţă. Admiraţia pentru tot ceea ce făcea a rămas, pentru că nu poţi face altceva, tu, simplu muritor, în faţa unui spirit de o asemenea profunzime şi forţă cum era Adrian Pintea.
Se spune că nimeni nu este de neînlocuit, de fapt este formula de care marile companii se folosesc atunci când vor să-şi „motiveze" angajaţii („Sunt mulţi la uşă care abia aşteaptă să facă munca ta" este expresia folosită, mai precis), uitând că înainte de tot şi toate au de-a face cu oameni în carne şi oase, nu cu roboţi fără suflet. Ei bine, Adrian Pintea este de neînlocuit. Adrian Pintea ar fi împlinit în acest octombrie, ce începe să-şi ardă frunzele din prea multă iubire, 60 de ani. A plecat aidoma vikingilor, pe care îi adora, arzând corăbia care-l trecea pe celălalt mal, a plecat aidoma cavalerilor, purtându-şi sabia cu care a luptat pentru adevăr, viaţă şi iubire (el chiar făcea parte din Ordinul Cavalerilor Templieri), a plecat aidoma lui Eminescu, geniul căruia de altfel i-a şi dat viaţă în filmul „Un bulgăre de humă”, cu poezia pe buze şi-n suflet, iubind ca nimeni altul. A fost bun, cinstit, drept, puternic, în stare de orice, numai de mărunţişuri nu, o stea aleasă de Dumnezeu să cadă născându-se om, sălăşluind într-un trup, aici, pe pământ, printre noi. Spuneam că e de neînlocuit, căci lipsa lui se simte parcă mai puternic pe zi ce trece. Se simte o acută nevoie de poezie rostită pe rugul aprins al scenei, se simte o sete cumplită de irepetabilă ploaie numită talent.
Adrian Pintea avea o dârzenie în drumul lui spre perfecţiune şi o sensibilitate ieşite din comun, o vulnerabilitate specială. O lumină în ochi, în întreaga lui fiinţă cu totul specială. Când alegea să te privească simţeai că vara pune stăpânire pe tine, într-atât de puternic iradia. Când îţi vorbea, simţeai că face asta numai pentru tine, fie că erai bărbat, fie că erai femeie. Iubea oamenii, iubea animalele, iubea frumosul. Vocea lui avea inflexiuni calde, catifelate, te învăluia într- o adiere de care nu aveai cum să mai scapi vreodată. Am scris despre Adrian Pintea, am trecut pe răbojul jurnalistului care-şi iubeşte cu disperare meseria întâlnirea mea cu el la capitolul Privilegii. Aşa numesc întâlnirile fericite cu oameni cu har de la care am avut privilegiul de a învăţa atât de multe. L-am iubit în taină, ca mai toate fetele din generaţia mea şi femeile acestui pământ numit România, din care s-a născut, şi nu voi înceta să mă gândesc ori de câte ori voi avea nevoie de un reper luminos la care să mă raportez pentru a evada din răutatea zilei de astăzi.
Pare firesc ca aceia dăruiţi de Dumnezeu cu un har doar al lor că creeze continuu, iar noi, spectatorii, oamenii simpli, să ne înnobilăm sufletele îmbrăcând hainele acestei creaţii, bucurându-ne de ea. Nimeni, niciodată nu ar putea să-l confunde cu altcineva pe Adrian Pintea. El este unic, irepetabil. Revăd cu ochii minţii răvăşitoarea creaţie din „Pădureanca”, Iorgovan. A îmbogăţit personajul cu dimensiuni noi, la care nimeni până la el nu se gândise. Îmi amintesc de Iancu Jianu, de Zeno, de Romeo, de Henric al lV-lea, de Hamlet, de Don Juan, de Eminescu. De EL... Bărbatul prin ochii căruia ai fi fost onorat să priveşti lumea. Ochi lui mari, negri, calzi, de o blândeţe ce te reducea la tăcere, de o nobleţe aparte. Adrian Pintea a respirat iubire toată viaţa, dăruindu-se, arzând cu o intensitate fără egal.
A fost un scriitor cu har, prodund, deschizător de drumuri. Încă mă întreb de ce niciunul dintre cei care conduc Ministerul Culturii sau Ministerul Educaţiei nu se gândesc să aducă în şcoli poezia şi literatura lui Adrian Pintea. Încă mă întreb de ce păstrăm în sertare, uitată, pierdută, rătăcită poate, valoarea. Adevărata valoare, care nu are cum să rămână în întuneric, fiind ea însăşi lumină. Puterea exemplului este fenomenală şi poate că această idee merită pusă în practică. În rebelul, dornicul de libertate Adrian Pintea se pot regăsi mulţi elevi. Poate că atingerea cuvintelor lui ar aduce o rază de speranţă sufletelor care îşi caută un rost, un scop, o şansă la o viaţă cu totul alt fel decât i se oferă.
Sunt multe faţetele diamantului numit Adrian Pintea şi nu am cum să o uit de aceea de profesor. A întrunit în el toate calităţile unui actor talentat şi unui actor intelectual care citeşte, care se preocupă de poziţia lui în societate, de poziţia lui în univers, a artei pe care o slujea necondiţionat, dar şi pe acelea de dascăl devotat, care-şi adora studenţii. Le spunea mereu acestora că este esenţial ce porţi înăuntru, ce echilibru interior ai şi ce valori alegi din lumea asta ca să-ţi devină proprii. Prietenul lui, Mihai Constantin, a considerat că este de datoria lui să vegheze asupra studenţilor rămaşi fără călăuzitor şi a făcut acest lucru la modul perfect. A dus mai departe ceea ce Adrian Pintea începuse. Sunt atât de multe preocupările lui Adrian Pintea, atât de preţioase creaţiile lui, atât de prinse de „retina" sufletului meu încât este imposibil să cuprind totul într-un spaţiu atât de mic. O viaţă precum cea a actorului şi omului Adrian Pintea, oricât de meşteşugite ar fi cuvintele ce parcă strigă să le folosesc, nu poate fi tratată atât de superficial. El înseamnă atât de mult pentru Teatrul românesc, pentru cultura acestui popor, pentru oamenii pe care i-a atins de-a lungul drumului său prin această lume încât mă recunosc învinsă. Mă mulţumesc cu tristeţea de a nu putea să-i spun personal La mulţi ani şi cu bucuria că am zgâriat scoarţa unui copac ce a murit în picioare, alegând mereu şi mereu libertatea sevei din rădăcinile lui, îndemnând la neuitare.
Au trecut şapte ani de când corabia lui de viking a ars, dar el este mai viu ca oricând în sufletele celor care l-au cunoscut, care l-au iubit, care au jucat alături de el, care au primit strângerea lui de mână ca pe cel mai de preţ dar. A dispărut în pulberea gânditoare a stelelor, cum spunea de fiecare dată despre cei chemaţi în distribuţie acolo Sus, dar încă îi simt prezenţa când ating cu tălpile scena de la Bulandra, încă întorc capul surprinsă, crezând că-i aud glasul şi încă privesc cerul în aşteptarea unei alte stele ce va primi misiunea să cadă, pentru ca Adrian Pintea să se mai nască o dată. Dacă se poate tot pe pământ românesc…