Ieri, Radu Paraschivescu îşi încheia articolul din EVZ întrebând: „Vă simţiţi reprezentaţi de Codrea, Raţ sau Cociş?”. Părerea mea este că nu ne simţim reprezentaţi, dar că, vrând-nevrând, suntem.
În acest eşec fotbalistic trebuie să vedem nu doar limitele unor jucători sau pe cele ale antrenorului, ci, mergând la capătul firului, şi pe cele ale societăţii noastre. Există o disociere firească de faptele sau performanţele negative ale membrilor unui grup naţional. De pildă, orice român se va simţi reprezentat mai degrabă de Cristian Mungiu, când acesta câştigă un premiu important, decât de compatriotul violator din Italia. La nivelul liderilor, această disociere devine însă o artă. De pildă, căpitanul Chivu preferă să se antreneze cu echipa de club decât să comande un vas care se scufundă, iar Mircea Sandu dispare elegant în ceaţă, devenind un preşedinte imaterial până la trecerea furtunii. Aşa a procedat şi în 2001, când naţionala condusă de Hagi a ratat o calificare, aşa face şi astăzi, aflându-se preventiv de ceva timp în silenzio stampa.
De două decenii, Mircea Sandu patronează o întreprindere de interes naţional ca pe o afacere de castă, fiind ales de o mână de supuşi uniţi prin interese. Unde greşeşte societatea? Că se resemnează în faţa acestei nefireşti perpetuări a unui stat în stat, care nu se întâmplă nici măcar în viaţa politică. Ne în călzim cu satisfacţia min ci noasă că vom primi arbitri binevoitori graţie relaţiilor de cumetrie ale lui Mircea Sandu, nu vedem însă că am ajuns să facem fotbalul de râs. Conducerea FRF nu dă socoteală nimă nui, o dată pentru că este auto cefală, asemenea bisericii, a doua oară pentru că, la rău, ea dispare.
Astfel, toate castanele sunt încasate doar de jucători şi de Piţurcă, transformat în paratrăsnetul perfect de propria aroganţă, încăpăţânare şi lipsă de inspiraţie. Partea nevăzută a aisbergului e însă cea care a cauzat această avarie, un sistem care se conservă perfect în adâncimea îngheţată, care iese la suprafaţă numai pentru a tăia o panglică ori a se fotografia alături de şefii tutelari de la UEFA şi FIFA, după ce timp de două decenii a secat izvoarele fotbalului românesc. De ce, de pildă, nu-şi asumă astăzi contractul semnat cu Piţurcă, prin care trebuie să-l despăgubească în caz de demitere?
Aşadar, ca să dau un răspuns personal la întrebarea lui Radu Paraschivescu, mai degrabă mă simt reprezentat de nişte jucători care pierd pe teren, decât de cei care îşi reprezintă în culise doar propriul interes, confecţionânduşi nemurirea în fruntea unui domeniu aflat în moarte clinică.