Habar n-am de unde venea vocea aia. Și, la drept vorbind, nici nu părea posibilă, chiar dacă Ian Gillan sau Rob Halford demonstraseră deja că sunetul emis de un gâtlej uman, poate ajunge până hăt departe.
Însă era altceva să o auzi pe viu. Vocea lui Cristi Minculescu te lovea în piept, te ridica de ciuf lovindu-te de tavan, apoi îți dădea palme să te trezești, strângând, ca un braț invizibil, tot publicul în fața scenei. Îți dădea senzația că poate să facă orice cu ea, să o ducă oriunde, ca un origami împletit din sunete de cristal. Dan Cimpoieru, care a cântat alături de Minculescu în Voltaj, spunea că de multe ori uita să atingă corzile chitarei atunci când Cristi își începea voiajul spre zona sonoră rezervată liliecilor. Pe antebraț, firele de păr i se ridicau ca niște lănci și mâna i se transforma într- o aripă de găină.
Niciun disc al trupei - nici măcar primul - nu poate transmite senzația unui concert Iris de la începutul și mijlocul anilor ’80. Trist este că au rămas doar câteva înregistrări radio din „perioada Adi Ilie” (chitarist și compozitor excepțional), un concert-pirat din 1984 și, din câte știu, nici o înregistrare video. Pentru că, în acei ani, Iris pur și simplu curenta. Ei au readus la viață, prin șocuri electrice, rockul, care, după plecarea celor de la Phoenix și a lui Dan Andrei Aldea, intrase în comă. Mari trupe, cum a fost Roșu și Negru, au fost, nemeritat, huiduite de public, întrucât organizatorii, nedorind să încheie cu Iris - pentru ca șuvoiul de energie să nu se scurgă apoi pe străzi -, puneau formații mai „calme” în închidere. Și, bineînțeles, la Iris aprindeau lumina în sală, pentru a-ți crea senzația de prizonier veșnic aflat în bătaia proiectorului.
Nu întâmplător un concert Iris a stârnit un sâmbure de revoltă, în 1988, la Miercurea-Ciuc. Și nu versurile erau subversive, ci modul de a le transmite, împușcînd cuvinte printre rafale de chitară. Iar „Țiganu’” se cățăra ca o panteră pe boxe ori cădea cu scenă cu tot în fosa orchestrei de la „Tănase”, sub apăsarea celor din public care săriseră să-l ia în brațe. Țin minte cum sala bubuia ca inima unui bizon gonind, în turmă, spre prăpastie, atât de tare încât, o dată, ușile au plesnit sub apăsarea publicului. Dar câte săli mizere nu au devenit nave de luptă sub comanda amiralului electric... Și chiar dacă acum alte generații fredonează alte melodii, acele vremuri nu pot fi uitate.
Respect, Cristi, și curaj! Știm că ai vrut să cânți pe 2 martie, iar asta face mai mult decât dacă am fi recuperat toate videotecile și fonotecile anilor de tinerețe. Te așteptăm să urci din nou pe covertă, pentru a da vechiul semnal: „Bună seara, prieteni!”.