Stau la câţiva metri sub mine, în banca de la parterul blocului.
De fapt, e un fel de-a spune că stau. În cea mai mare parte a timpul se vântură prin lume, în timp ce eu muncesc să-i înmulţesc şi să le asigur un trai decent. Prin mai, banii mei s-au întors fericiţi din Canare, unde puseseră umărul la cumpărarea unui iaht. Apoi au plecat spre China, unde au reprezentat o infimă parte din tranzacţionarea unei fabrici de automobile.
O dată pe lună mă interesez de starea lor şi banca îmi dă o hârtie din care reiese că sunt bine sănătoşi. Da, recunosc, puteam să fiu un administrator mai responsabil şi să-i investesc cu un profit mai bun. Puteam însă, la fel de bine, să-i pierd la ruletă ori să-i lipesc de frunţile lăutarilor.
După ultimul lor sejur prin Elveţia, au venit cu nişte expresii noi. „Suntem sângele nevăzut al lumii. De ce continui să...?“, foşnea morocănos un „Nicolae Grigorescu“, dar n-am mai apucat să ascult continuarea, pentru că l-am dat la schimb într-un supermarket pe două sute de grame de salam, două pâini şi o bere. Apoi, prin vară, banii mei au vizitat Ciprul, de unde s-au întors spălaţi şi cu planuri mari de viitor. Când am extras o parte din ei din bancomat, vorbeau de „off shore“-uri şi de firme-fantomă, dar au amuţit când au văzut că se duc pe întreţinere şi pe două cărţi, culmea!, fără nicio legătură cu domeniul financiar-bancar. Am considerat - şi cât am greşit! - că nu le datorez banilor mei vreo explicaţie.
Ultima oară când i-am văzut, bancomatul a tuşit de câteva ori până să-i scuipe. Banii mei erau palizi şi împuţinaţi. „Caragiale“ mă privea cu nişte ochi răi, din care dispăruse orice urmă de umor, şi aş putea să jur că, din mijlocul teancului, un „Eminescu“ m-a înjurat încetişor, în rime încrucişate. Tocmai reveniseră dintr-o lungă vizită peste Ocean, unde contractaseră un soi de maladie fiscală, care lărgeşte elasticul la teancuri, creşte dobânda la împrumuturi şi atacă indicele Dow Jones. Un consult financiar a arătat că banii mei traversau un acut sentiment de înstrăinare şi că dezvoltaseră un complex de inferioritate în faţa lui Ben Franklin. Cum unele bancnote aveau chiar gânduri de denominare, am încercat să salvez ce se mai putea salva.
Acum sunt depus într-un apartament de bloc. O dată pe lună, banii mei se interesează discret de mine: dacă merg la şedinţele comitetului, dacă prestez o activitate cu caracter economic şi dacă nu m-am devalorizat ca animal social. Sper doar ca, la următoarea zguduire a bursei umane, să nu mă lichideze.
Comentaţi pe www.adriangeorgescu.ro