”Navele ce coborau pe Someş erau nişte plute de o construcţie specială, numite „kurb”, care erau făcute din buşteni de brad tăiaţi din pădurile Ciceului (fapt atestat din 1243). Plutele someşene „aveau o lungime de 61 coţi şi o lăţime de 8-10 coţi, fiind mult mai mari decât cele de Turda”, adică cele de pe Mureş”...
Povestea acelor vremuri este redată de scriitorul sălăjean Gyorfi-Deâk Gyorgy, în lucrarea ”Curiozităţi sălăjene, apărută la Editura ”Caiete Silvane”. Potrivit scriitorului, transportul pe râurile din România apare în documente încă din secolul al XIII-lea, primele menţiuni referindu-se la Olt şi la Mureş.
Din marile depozite
Atacarea navelor de către piraţi nu este, se pare, pericolul atribuit în mod exclusiv mărilor şi oceanelor. În secolele trecute, astfel de tâlhării aveau loc frecvent şi pe râurile din Transilvania, piraţii autohtoni vânând în special transporturile de sare, dar şi pe cele de aur şi argint, potrivit Vocea Transilvaniei.
Tot din secolul al XIII-lea se menţionează transportul cu bărcile pe Someş, Tisa, Valea Crasnei şi a Barcăului, pe care se transporta sarea din marile depozite de la Şimleul Silvaniei, Sălacea, Sătmar spre Ungaria. Ele aveau părţile laterale mai ridicate pentru a feri sarea să intre în contact cu apa, de aceea purtau şi denumirea mai pretenţioasă de „corăbii’ (nautae). Constructorii lor, susţine Cornelia Măluţan, autoarea studiului „Drumurile sării în Nord-Vestul Transilvaniei medievale”, erau organizaţi în bresle, precum „Kalendabus”, amintită într-un document din 1236 prin care Anton Zobo şi cei 12 juraţi ai oraşului Dej le acordau anumite drepturi, întărindu-se şi cele vechi: „nimeni nu poate să tulbure pe plutaşi în vechile lor obiceiuri”.
Breasla cârmacilor
„Corăbierii” sării apar amintiţi în documente sub numele de „celerişti (celeristae). Pentru a-şi putea apăra mai bine interesele, ei s-au organizat într-o breaslă aparte, breasla cârmacilor de nave, denumită „breasla aventurierilor”, care avea un statut format din 9 puncte şi era condusă de doi decani.
Despre tâlhării ”la apa mare” au scris Nicolae lorga sau Ştefan Pascu. Potrivit lui Gyorfi-Deâk Gyorgy, uneori actele de piraterie erau încurajate chiar de autorităţile locale.