În viaţă, eşti de multe ori impresionat(ă) de turnura luată de unele evenimente sau situaţii, oricum discutabile, trăite personal sau aflate din mass-media despre alţii, în special despre persoane publice, cu precădere din mediul politic sau economic
Ce li se întâmplă acum acestora, reprezintă subiecte de presă fierbinţi, care hrănesc nevoia avidă de informaţii la zi, dar şi de cancan, a publicului larg. Şi, de cele mai multe ori, ele chiar trebuie scoase la lumină, fiindcă, de exemplu, activitatea informativă a unor servicii speciale oculte a apelat întotdeauna - mai cu seamă în fostul regim totalitar - la măsuri abuzive privind dreptul individului la intimitate şi chiar la viaţă. Trebuie precizat că procedeele actuale diferă de cele ale trecutului, iar tehnologia utilizată în scop informativ e mult mai sofisticată, însă rezultatul final este - în esenţă – acelaşi.
În urmă cu foarte mulţi ani, în timpul perioadei lui Ghiţă-Dej, pe când eram elev, locuiam două familii înghesuite într-un apartament de trei camere dintr-un mic bloc central din Bucureşti. Apartamentul aparţinuse familiei mele, dar fusese naţionalizat şi una dintre camere, cu singurul acces la baie, a fost repartizată, de către autoritatea locativă de sector, unui cuplu de activişti ai partiduluistat. Pentru noi începuse calvarul, fiind cinci persoane care puteau folosi camera de baie numai când noii colocatari erau plecati de acasă. În rest, rămânându-ne folosirea ligheanelor, a chiuvetei din bucătărie şi a toaletei de serviciu de pe palierul alăturat. Între timp, una dintre mătuşi s-a măritat cu un proaspăt demnitar de rang secund în guvernul comunist, căruia i se repartizase o vilă centrală. Desigur că şi aceasta ca o nouă proprietate a statului. Ăsta a fost un noroc neaşteptat pentru noi, fiindcă atunci când fericiţii ei locatari erau plecaţi din Bucureşti sau din ţară, mama mătuşii – pe scurt, sora bunică-mii pe linie maternă – ne dădea imediat telefon şi ne chema pe toţi acolo, să facem baie în condiţii civilizate şi să gustăm din preparate deosebite, aduse de şoferul unchiului, ce nu se găseau decât la gospodăria de partid. Atunci era „trai neneacă” pentru mine şi văr-miu. După hârjoane, ne bălăceam zgomotoşi, separat fiecare, zeci de minute, în băile celor două dormitoare aflate la etaj. Ce de comentarii „vinovate” am tot făcut noi cu inconştienţă în casa aia, de-a-lungul timpului! La începutul Mileniului III, un fost coleg de facultate, cunoscut om de cultură şi artă, moştenitor al fostului proprietar al vilei, a obţinuto - cu greutate - în baza legii retrocedării imobilelor confiscate în comunism. Întâlnindu-mă întâmplător cu el, îmi povestea cu destul umor cum, în urmă cu câtiva ani, supunând viloiul la reparaţii capitale, muncitorii au descoperit, ascunse în pereţii tuturor camerelor, reţele vechi de microfoane. Cine, oare, au fost „muncitorii” care le montaseră acolo? Ghici ciupercă, ce-i!?