Poetul sârb Adam Puslojic vine în fiecare an în România, la aniversarea lui Nichita Stănescu, pentru a se reculege la mormântul acestuia.
Mâine, 31 martie, când se vor împlini 84 de ani de la nașterea poetului, Adam va fi aici, în București, umăr lângă umăr cu alți trei buni prieteni ai lui Nichita: academicienii Eugen Simion, Mircia Dumitrescu și Ion Caramitru. La Galeria Romană, în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Nichita va fi omagiat prin poezie, desen, gravură și prietenie.
- Evz: Cum a început relația cu Nichita Stănescu?
- Adam Puslojic: Destinul poetic al lui Nichita Stănescu a fost o ursită clandestină. El, spontan și voluntar, a retrăit viața și opera lui Eminescu. Ultimul Nichita, cel de după volumele „Epica Magna” și „Operele Imperfecte”, prezent cel mai evident chiar în ultimul volum al lui, editat în timpul vieții, „Oase plângând”, la Pancievo (în Serbia, 1982), este o dovadă clară unde a ajuns: a stat în dialog cu „Odă în metru antic”! Nu numai cu Mihai Eminescu personal, ci chiar cu opera lui, cu creierul lui! Dar această identificare nu a fost chiar un joc, un răsfăț sau o mitomanie. Ea fusese lecția supremă despre viață și moarte, despre cuvintele „spațializate”, în care s-a schimbat și s-a transformat Epica Magna. Opera și linia de sânge. Versul celebru al lui, din poemul „Autobiografie la Belgrad” – Vai de capul creierului meu! Fusese și țipătul de destin eminescian, ieșit direct din primul vers al Odăi: „Nu credeam să învăț a muri vreodată”, atât de bine înțeles de Nichita.
- Revenind la prietenie...
- Vezi, atunci am avut cu el mai multe „începuturi de prietenie”, niște noduri și semne... Cum spunea el, Nichita. Ea a fost o viață dintr-un sac: două ace și-o sfârlează, un vuiet predestinat și trăit total, până la os și țipăt. Nichita a desenat șapte Autoportrete, dar a scris 24, în total, din care șapte la Belgrad, chiar și primul și ultimul. Primul i-a devenit și vestitul Epitaf de la cimitirul Bellu: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”. Ce tragic și ce luminos spus, dumnezeiesc!
- Bine, dar ce s-a ales din prietenia voastră?
- Nici la prima, nici la a doua întrebare nu pot formula un răspuns clar și deplin. Și asta nu-i din cauza uitării. Nici a timpului care ne-a zburat fulgerător. Începutul a fost atunci când i-am citit volumele lui din începuturi poetice: „Sensul Iubirii” și „Dreptul la timp”, cele două minuni și miracole de poezie tragică și luminoasă, densă, șocantă uneori. Alții nu scriau așa, ca el. Nici la voi, nici la noi, în Serbia. Poezia europeană, modernă, de după formula Baudelaire, franceză, engleză, germană, spaniolă, italiană, rusă, deja trecuse de simbolism și suprarealism, aveam deja (din nou!), o deschidere,o aventură spirituală, precum și de trăire directă, zbuciumată, paradoxală și absurdă. Nichita și Marin Sorescu, ceva mai apoi Adrian Păunescu, Blandiana, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ion Pop... până spre Mircea Dinescu, Ioan Flora ori Ion Stratan și Mircea Cărtărescu s-a cam limpezit și uneori s-a cristalizat! (...)
- Asta ar fi tot?
- Asta a fost un început de prietenie între Nichita Hristea Stănescu și Adam Puslojic, tânărul care a debutat abia în 1967 cu volumul „Există pământ”. De fapt, în poezie, am debutat în toamna lui 1963, împreună: în revista studențească „Vidici” (Horizonturi) din Belgrad. Eu ca poet cu patru poeme, dar și cu patru traduceri din „Dreptul la timp”. Nichita a împărțit pagina cu marele poet rus: Alexandar Blok! Asta însemna atunci, la noi, în Serbia: Nichita Stănescu e un clasic! Trei ani mai târziu mi-a spus discret: Am pupat de trei ori acest „Orizont!” L-am înțeles.
-Apoi?
- A doua oară, întâlnirea noastră a fost în toamna anului 1967, după debutul meu serios, cum spunea el, în volum, din care el și-a ales niște poeme și le-a tradus în volumul meu din 1972, intitulat destul de nichitist (iar titlul îmi aparține mie!) - Pasărea dezaripată! Restul și șirul de ani... A fost un miracol incredibil... De trai într-un singur sac! Două ace și-o sfârlează! Este greu de explicat, de descuiat, de descris! (...) Ce s-a ales din această prietenie? Mult, prea mult, tot... Și nimic! (...) Tot ce am tradus din lirica clasică românească (...) este un omagiu marelui poet și prieten, Nichita Hristea Stănescu!
„Vizita numai locuri deja văzute-n vise”
- Cum ați reușit să scrieți poeme în limba română?
- Prietenia simplă și diamantină cu el m-a obligat să devin și poet român. Pe lângă cele 30 de volume scrise-n limba sîrbă, mai am încă vreo 15 scrise- n românește, direct. Și iată miracolul de taină... Nichita asta nici nu știe! În timpul vieții lui, eu n-am publicat niciun poem scris în românește. Ca poet român am avut acest noroc tragic: m-am născut brusc, în Maramureș, unde Nichita fusese abia de două ori, după vizitele lui... în Serbia. Îmi povestea unde se duce și ce va întâlni pe acolo! Înainte de viața reală, visele lui sunau real și incredibil de concret. De fapt, el vizita numai locuri deja văzute-n vise, alese de el, dinainte. Acolo, în Maramureș, el s-a întâlnit cu inima României, cu spațiul mioritic și cu sufletul nemuritor al poporului său. Acolo, la Săpânța... chiar și-n Cimitirul Vesel. Așa a și ajuns la sintagma de popor cu „râsu-plânsu” din suflet. Marele Bacovia spunea: „O țară tristă, plină de humor”. Noi asta suntem. Epoca noastră este o umbră luminoasă și... o pată de sânge / care vorbește. Această opinie și temă, mult mai detaliat și cu multe exemple și dovezi, am explicat în volumul de dialog cu poetul din Maramureș, Gheorghe Pârja, intitulat „Sub podul lui Apollodor/despre Nichita Stănescu și alți poeți din lume”, în 1998.
Cine este Adam Puslojic
Scriitorul și traducătorul Adam Puslojic s-a născut la 11 martie 1943, la Cobișnița, lângă Negotin, în Serbia. Urmează Școala generală și Liceul la Negotin, iar la Belgrad studiază și este licențiat al Facultății de Filologie, specializarea Literatură universală și teoria literaturii (1962-1967). Primele creații literare (poezie și traduceri) le publică în revista belgrădeană Vidici și în Razvitak din Zajekar, 1963-1964. Debutează editorial cu volumul „Postoji Zemlja” (Există pământul, 1967). Adam Puslojic a tradus mult din poeți români contemporani ( Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Geo Bogza, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Ioan Flora, etc.) moderni ( Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia) și clasici (Mihai Eminescu), a îngrijit ediții românosârbo- croate.
Povestea manuscriselor lui Nichita, salvate de fetița lui Adam din calea bombelor
Evz: Ce ne puteți povesti despre bombardarea Belgradului, în 1999? Cum ați salvat manuscrisele lui Nichita? Care este istoria celor patru volume de manuscrise pe care vi le-a dăruit Nichita Stănescu și pe care le-ați făcut cadou, ulterior, Academiei Române, al cărui membru sunteți din 1995?
- Adam Puslojic: De fapt, sunt cinci manuscrise: Belgradul în cinci prieteni, împreună cu încă patru – Oase plîngînd, Suspinul de piatră, Cimitirul vesel (neterminat), Dialog în trei (scris de Nichita împreună cu Ioan Flora și cu mine) și Negleduș (volumul meu tradus de Nichita și scris de mâna lui!). Dacă le uniți pe toate, formulați, simbolic, Pasărea Phoenix. Numele dumneavoastră, Anastasia, asta înseamnă: schimbarea la față, transfigurarea! Dar ăsta nu este darul meu... Este al lui Nichita, doar realizat de mine...in vivo! Creierul și mâna sunt ale lui Hristea Stănescu, cum este botezat.
- A fost cumplit în 1999?
- În martie 1999, sub bombardament, am luat din casă, împreună cu familia mea - Natașa și Maria - doar manuscrisele lui Nichita. Fiica noastră Maria le purta în brațe! Asta fusese averea noastră supremă. Așadar, darul lui Nichita a supraviețuit și bombardamentelor Belgradului din 1999. Manuscrisele lui Nichita lucesc actual la Biblioteca Academiei Române, alături de lada cu Manuscrisele Eminescu... așa cum ei doi sunt pe veci îmbrățișați (vezi poemul meu Eminescu și Stănescu!) la cimitirul Bellu din București. La înmormântarea lui Nichita, la intrarea lui în veșnicie, am rostit tragic și emoționat: „Iartă- mă, iartă-ne, frate Nichita, pentru că încă noi suntem în viață!” A fost un țipăt fratern, dar atunci eu n-am avut dreptate. Cu douăzeci de ani mai târziu, în Casa Memorială a lui Nichita, a ploieșteanului născut în fosta Piață Sârbească (!) m-am corectat public: „Îți mulțumim, frate Nichita, că încă mai suntem!”
Patru academicieni, la Galeria Romană
Galeria Romană (Bd. Lascăr Catargiu Nr. 1) organizează vineri, 31 martie 2017, ora 19.00, un eveniment unic în peisajul cultural bucureștean al anului 2017: „Nichita Azi”, o evocare a extraordinarului poet român, chiar la aniversarea acestuia. În cadrul manifestării, Nichita Stănescu va fi elogiat de patru academicieni români: Eugen Simion, Adam Puslojic, Mircia Dumitrescu și Ion Caramitru. În paralel, va avea loc și vernisajul expoziției inedite de desen și gravură semnată Nichita Stănescu, Mircia Dumitrescu și Anastasia Stoiciu.
FOTO: Adam Puslojic, desen de Florin Stoiciu
Trăiește în Belgrad, creează în Valea Timocului
Poezia lui Adam Puslojic a fost tradusă în peste 20 de limbi străine, printre care italiană, suedeză, germană, rusă, engleză, bielorusă, slovenă, română (traduceri semnate de poeții Nichita Stănescu și Ioan Flora). A fost ales membru de onoare al Academiei Române, în 7 februarie 1995, și al Academiei de Știință, Literatură și Arte din Oradea, instituție ce reunește scriitori și oameni de știință din Europa. Este Cetățean de onoare al orașelor Ploiești (2001), Skopje (Macedonia, 2002), Călărași (2007), Tîrgu Cărbunești (2007), Ceaceak (Serbia, 2010) și Negotin (Serbia, 2012). Laureat al Premiului pentru Contribuția la Cultura Națională din Serbia. În prezent, Adam Puslojic este Președintele de onoare al Asociației de Creație și Prietenie „Frăția sârbo-română” din Belgrad, iar la Uniunea Scriitorilor din Serbia conduce sectorul de Relații Internaționale. Trăiește și scrie la Belgrad și în Valea Timocului, la țară. Cărți publicate în limba română: „Plâng, nu plâng” (1995); „Adaos” (1999); „Versuri din mers”(2003); „Trimitor la vise”(2005); „Tăcere lustruită”(2006); „Muritor, ce-i cu voi?”sau „Bunăvestirea de Ipotești”(2008); „Hai să vorbim”(2008); „Asimetria durerii”, trilogie (2009); „Mereor”(2012); „Exaltare din abis”(2016). Volum selectiv de poeme „Apa de băut”, tradus de Nichita Stănescu și Ioan Flora (2014).