Actrița Ada D’Albon locuiește de mai bine de patruzeci de ani pe malul Senei, în inima Franței, izgonită fi ind din paradisul românesc al Bucureștiului de tăvălugul demolator al comunismului ceaușist. Cum vede, cum simte și cum trăiește această boieroaică a literelor, a mimei și a măștilor prezentul Parisului? Cu inima, dar cu o inimă grea: „Franța clocotește ca un furuncul. Parisul e, azi, ca un tsunami de puroi”, scrie Ada, într-o tulburătoare epistolă expediată spre patria-mamă. Citiți-o, vă va neliniști liniștile.
Locuiesc la Paris în al 20-lea a rondisment , într-un cartier paș nic, fost sat pe vremuri, refăcut identic, cu case cochete pline de farmec, înecate în glicină nebună ce urcă pe ziduri, cu boschete de camelia roșii și albe, cu trandafiri multicolori ce se revarsă peste garduri și pisici tolănite pe trepte; la tot pasul, părculețe gătite ca niște mirese, de nu știi unde să-ți bucuri privirea (pretext să lăcrimez dupa casa mea înmormîntată sub Palatul Ceaușeștilor, Dumnezeu să-i ierte!, că doar nu singuri și l-au construit).” Așa își începe Ada D’Albon mărturia, în tușe calde, primăvăratice. Mai departe, ritmul crește, culorile devin și ele strigătoare la cer: „Mă duc rar în centrul Parisului. N-am timp și nici chemare. Prea multă lume, prea mulți turiști, prea mulți bani pe mutrele lor, prea multe telefoane mobile care fotografiază trecutul din ziduri, prea multe ziduri ce nu mai aparțin Franței, ci emirilor din Emirate și miliardarilor asiatici”.
„Sîmbetele au devenit coșmarul Franței”
Mai mult: „Din noiembrie anul trecut, chiar nu-mi mai vine să mă mai duc deloc. Sîmbetele au devenit coșmarul Franței, care se prelungește de la o sîmbăta la alta, căpătînd forțe din tenebre. Ai zice că Franța clocește un furuncul niciodată vindecat de la 1968 încoace, ba poate de la 1789. Acumulează puroi în fuga anilor, puroi care țîșnește cînd buba se sparge. În anul ăsta puroiul e galben-negru. Un tsunami de puroi. Nu-i vorba, în mărinimia lui, Macron îți dă cu lingurița și-ți ia cu polonicul”. Ce vrea să spună nepoata lui Mihail Sadoveanu? „Ies oamenii în stradă, unii hămesiți (empatizez profund cu astă categorie de oropsiți, dar stau acasă, culoarea galbenă nu-mi vine bine la ten), și astă scurgere galbenă adună în cursul ei năvalnic aluviuni distrugătoare ieșite din haznale, din gunoaie, Dumnezeu știe ce vînt venit de cine știe unde le-a pus în cale, lăsînd în urmă prăpăd și dezolațiune. Comercianții se baricadează, oamenii pașnici se închid în case, copiii sînt ținuți la distanță”.
„Dumnezeu a dat rasol”
Urmează, vă atenționez, un paragraf mai neortodox: „Sîmbătă, în ziua a șasea a facerii lumii, Dumnezeu, prea obosit, a dat rasol dînd formă unei pleve umane rudă cu bestiile cele mai fioroase din legendele străbunilor, care se sfîrtecă, se sfîșie ca apucate de turbare. La ora asta morți sînt doisprezece și douăsprezece familii care îi plîng. Răniți, cu carul, adică cu ambulanțele (plural obligatoriu), mașini arse, străzi desfundate, vitrine devastate, urlete, bătăi sălbatice, poliție dementă, bombe lacrimogene, fum, sînge, bubuituri, explozii, focuri…”.
Un tablou apocaliptic! Care crește cu fiecare zi, cu fiecare sîmbătă: „La colțuri de stradă, cei prea osteniți prind puteri înfulecînd cu guri unsuroase mergheji (echivalentul mititeilor) prăjiți pe o bucată de tablă smulsă din capota vreunei mașini. Vorbe porcoase, femei care își smulg părul din cap, înjurături virile, gură cască... Privim inerți ecranul televizorului. După ce trece seria de publicitate, unde, într-o poză vag ștearsă, vedem o femeie umflată cu țeava, iar alături una (doar) durdulie care ne spune cu zîmbet ademenitor că a slăbit 30 kg datorită regimului «bio ca acasă », apare pe sticlă vreun reprezentant al guvernului, care condamnă, ca un disc stricat, acțiunile violente și promite măsuri drastice, arestări în masă… Aiurea! Mă întreb de ce nu fac economie, de ce nu folosesc în fiecare săptămînă aceleași imagini de la prima filmare?”
Au și francezii idioții lor
Când ironizează, Ada D’Albon n-o face de mântuială: „Urmează pe același ecran serialul de neratat «Les feux de l’amour»; apoi, «Telerealități», unde vulgaritatea ajunsă la apogeu naște artiști de duzină, care se exprimă cu aplomb, afirmînd că Alexandre Dumas este o stradă din Paris, că Versailles-ul n-a fost niciodată locuit, fiind, nu toată lumea știe, un muzeu!? și povestesc cum, după multă alergare, au reușit să facă achiziția secolului, cumpărînd la o «enchère» cămașa transpirată a unui Johnny Holliday, trofeu ce i-a costat un preț «gastronomic»”.
Notre Dame, „turism oblige”
N-aș zice că nu avem și noi, în România, „francezii” noștri, artiștii noștri de duzină! Dar să revenim la tabloul Adei: „Dezbaterile politice ne promit că sîmbăta următoare «Les Gilets Jaunes» (n.r. Vestele Galbene) vor face doar o plimbare idilică prin Paris datorită măsurilor eficace luate de guvern, după care aflăm blazați de perspectiva unui proces în care un mahăr ar fi acuzat de fraudă lejeră. Mă rog… Fură civilizațiile chineză, egipteană, greacă, nu mai e mult și fuse și Franța. «Gilets Jaunes», «Chemises noires», «Albii», «Roșii … Sic tranzit gloria mundi… A mai ars și bătrîna Notre-Dame! Cum? De ce? Avem informații vagi și contradictorii. Turism «oblige»”.
Salvarea prin teatru
Familia Adei D’Albon deține, la Paris, o oază de liniște și de normalitate: Théâtre de l’Orme Azimioara. „Cînd am scris în cartea mea «Ultima vară în Bretania» că ne-am construit o insulă ce se numește «Théâtre de l’Orme Azimioara», n-am bănuit că am fost instinctiv prevăzători și cert iluminați. Fac la picior cei trei kilometri pînă la teatrul nostru, unde repet cu patimă și mă simt la secole depărtare de urîtul Parisului. Fiul meu mi-a meșterit acasă o instalație sofisticată datorită căreia pot asculta Bach ca într-o catedrală (pînă vor veni vecinii să mă linșeze)”, ne-a mărturisit actrița Ada D’Albon.