Cineva, cumva trebuie să reseteze toată comunicarea publică generală. Am impresia că trăim într-o lume complet absurdă, în care fiecare spune și aude ce vrea fără nici o legătură cu ceea ce spune și aude celălalt.
De altfel, noua tactică de comunicare împărtășită, din cîte văd, de toată lumea este chiar asta: ține-o pe-a ta orice ar zice ceilalți. Comunicarea, va să zică, exclude dialogul. Este mai important să spui decît să asculți.
În anii 1950, erupea pe scenele lumii libere un gen de teatru – zis ”al absurdului” de unii, zis ”al deriziunii” de alții – în care personajele vorbesc unele cu altele, dar nu se ascultă. Piese întregi, capodopere unele dintre ele, sînt construite din discursuri paralele, fără legătură unul cu celălalt. Ceea ce spun, în general, aceste personaje sînt clișeele și banalitățile care ne umplu viața. Nu puține sînt acelea în care personajele încheie piesa rostind onomtopee, litere întîmplătoare, sunete nearticulate în cuvinte, cu un fel de disperare, într-o tragică pierdere de sine.
Lumea în care toți comunică și nimeni nu mai receptează este, de fapt, un deșert. Vorbele nu mai pot umple spațiul dintre oameni. Singurătatea a învins definitiv. Cuvintele însele s-au surpat. Nonsensul domnește tiranic și absurdul dănțuiește savaotic peste bietele ființe năucite și rătăcite în ele însele, dar mulțumite ”că comunică” cacofonic.
În fine, moda acestui gen dramaturgic a trecut. A marcat secolul trecut, a lăsat în istoria literaturii universale nume uriașe, inclusiv nobeliarzi, dar a trecut. Dramaturgia de azi explorează pe alte piste rătăcirile omului. Dar impresia mea este că realitatea la care acel teatru se referea nu a pierit deloc, dimpotrivă, cunoaște în această vîrstă a democrațiilor europene un nou moment maxim. Mi se pare sufocant. Chiar e nevoie de cineva (”o forță de undeva”, cum spunea un vecin de-al meu acum 35 de ani cînd încerca să-mi vorbească despre Dumnezeu) care să intervină pentru a readuce firescul comunicării printre noi. Altfel, vom muri ca ființe sociale și nici măcar rugăciunea noastră de final nu se va auzi pentru că, pînă atunci, și comunicarea cu Cerul va fi imposibilă, precum este cea de pe Pămînt.
Pe de o parte, constat o preocupare tot mai mare a actorilor sociali (corporații sau partide politice, ong-uri sau biserici etc) pentru comunicarea publică. Au apărut științe ale comunicării. Au apărut școli de toate felurile anume dedicate comunicării. Sînt din ce în ce mai mulți experți în comunicare – mulți dintre ei bine plătiți pentru această expertiză. Comunicarea a devenit o obsesie în sine. Se dau bani grei pe ”consultanță” în comunicare (ghilimelele evocă o anumită doză de ironie în acest caz). Se fac cursuri populare de comunicare și se duc să se antreneze în comunicare oameni de toate vîrstele și din toate profesiile. Pe de altă parte, constat o tendință tot mai accentuată a tuturor celor care vor să comunice spre manipulare, propagandă falsă și minciună sau, cel puțin, spre diversiuni ori trucuri și giumbușlucuri menite să-i confuzeze pe toți ceilalți, dacă tot nu pot să-i convingă. Comunicarea a devenit o metodă de a vinde ceea ce ai de vîndut sau de a obține ceea ce ai de obținut. Aceste două preocupări combinate produc un rezultat global dezastruos. Cetatea pare un fel de Babel isteric, în care se comunică haotic și indescifrabil. Comunicarea, astăzi, face victime mai multe decît un război din vremurile în care ea nu devenise nici industrie, nici știință. Acesta e aspectul grav. Numai că, de fiecare dată cînd situația e gravă, apare și rizibilul într-o formă sau alta. În cazul acesta, în forma caraghiosului. Comunicarea, industrializîndu-se, profesionalizîndu-se și autonomizîndu-se, a produs o nouă specie umană: comunicatorul. Adică omul capabil să comunice bine. Sau, în fine, mai bine decît alții. Ăsta e unul gureș, expresiv ca un actor, bine stăpînitor al raționamentului (chiar și sofistic) și al vocabularului (chiar și spurcat). În spatele lui sînt făcătorii de mesaje. Cei care îi spun comunicatorului ce să comunice. Iarăși, o evaluare generală ne arată că proliferarea acestui de gen nu a adus deloc claritate, limpezime sau rigoare în lumea rețelelor infinite de comunicare, ci a adus mai multă confuzie și mai multă nervozitate. Comunicatorul este, în fond, produsul absurdului generat de căderea comunicării în cronică neputință. Deunăzi, cineva pleda la televizor că politicienii trebuie să aibă comunicatori ca să transmită ceea ce fac sau au ei de gînd să facă. Pentru că am ajuns și aici: avem politicieni care nu pot să comunice. În curînd vom avea alergători care nu pot să alerge, patinatori care nu știu să patineze sau înotători care nu știu să înoate. Pentru acest gen de oameni se vor găsi comunicatorii potriviți care să ne spună cît de bine aleargă, patinează sau înoată.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.