Unul dintre cele mai importante argumente pentru intrarea României în NATO a fost faptul că ani de zile înainte de acest pas, țara noastră a acționat și s-a comportat ca și cum ar fi deja membru al Alianței.
După consensul strategic de la Snagov, acolo unde toată lumea a fost de acord, la nivelul clasei politice românești, cu integrarea în NATO și UE ca obiectiv strategic al României – conform doleanțelor populației, e de la sine înțeles – participarea României în teatrele de operațiuni a fost lozul câștigător pentru a proba interoperabilitatea, rezultatele reformei Armatei și a sectorului de securitate și voința națională coezivă pentru susținerea acestor operațiuni.
Nici atunci, când abia pășeam(primii) în Parteneriatul pentru pace nu a fost ușor ca, pe o populație înclinată spre populism și pacifism de paradă a epocii comuniste, spre nealiniere prin referendumul de reducere a cheltuielilor militare cu 5%(1986) să obții un sprijin direct pentru participarea în operațiuni de luptă, și nu numai sub egidă ONU și cu mandat al Consiliului de Securitate, ci și în Bosnia Herzegovina, Kosovo, Irak și Afganistan, în alte categorii de operațiuni. Dar pasul a fost enorm, și înțelegerile personalului militar și de securitate ca și operațiunile de prim plan au fost relevante. România a avut pentru prima oară coordonarea operațiunilor psyops, deși, formal, armata română nu avea o unitate specializată la acea oră.
Astăzi bătălia majoră pare a fi gestionarea crizei refugiaților. Și statele s-au poziționat strategic și și-au pregătit pozițiile principiale. Și România are propria abordare: poziționarea strategică pe argumente puternice, acceptarea imigranților dar limitarea numărului lor și mai ales respingerea abordării la nivele inferioare, folosind proceduri de vot noi cu dublă majoritate pe afaceri interne, și scoaterea din responsabilitatea Consiliului European a subiectului. Principial, România apără faptul că o decizie luată de Consiliul European în iunie – fără cote obligatorii – nu poate fi schimbată prin decizia Consiliului JAI, eventual prin decizie nu unanimă, ci cu dublă majoritate.
În plus, scoaterea temei din dezbaterea Consiliului European poate determina un nivel de reprezentare și negociere mai jos decât cel în care România ar putea chiar să-și atingă țintele programate într-un mandat realist. Care ar putea să-i și permită ulterior să promoveze soluțiile finale rezultate din deciziile europene.
De asemenea, sunt un inamic al cotelor, respectiv al utilizării numerelor în locul oamenilor. Îmi pare bine că părerea a fost preluată la cel mai înalt nivel de către Președintele Johanis. Refugiații sunt oameni ce fug din fața războiului sau sunt oprimați politic, fiecare având propria poziție și fiind un caz individual, mai mult, probându-și legitimitatea solicitării ca refugiat sau, ulterior azilant. Sunt povești individuale, sunt oameni, iar tratarea lor merită cel puțin respectul ascultării și înțelegerii fiecărui caz în parte, nu abordarea tehnică, birocratică, matematică, contabilicească a cotelor, un mecanism al cantității ce exclude o gândire a politicilor calitative europene pentru această problemă.
Totuși problema imigranților este aici pentru o perioadă medie spre lungă de timp. E o realitate, iar România trebuie să-și dezvolte capacitățile de primire, găzduire, pregătire și integrare a imigranților, un atu ce poate deveni viitorul argument strategic de greutate în viitoarea Europă, jucând rolul pe care participarea în teatre de operațiuni militare l-a reprezentat pentru NATO. Deci România trebuie, cred eu, să-și dezvolte propriea capacitate de absorbție a imigranților, și asta pe termen scurt, cât mai repede.
Nu de alta, dar era o temă care deja plutea în aer de câțiva ani, cea a nevoii de forță de muncă în special în domeniile unde pregătirea e lungă și grea iar salariile și beneficiile sunt reduse. În sănătate, la nivelul personalului mediu, în învățământul mediu, în zona muncitorilor calificați, există deficite majore care, în 3-4 ani, necesită o completare de nișă, care poate veni din zone externe nu neaparat proxime, pe o piață în care toate statele occidentale există deja și au mecanisme exersate. Iar imigranții veniți în contingente la muncă vin cu toate problemele statelor de proveniență, și reclamă o pregătire specială, similară celei de primire a refugiaților. Cred că ar trebui să începem planificarea strategică, de la infrastructură la comunicare și gestiunea problemelor de securitate, ca să nu ne ia valul, ca de obicei, nepregătiți.