Federația Rusă este în cea mai complicată situația a sa de după prăbușirea Zidului Kremlinului. După anexarea Crimeii și agresiunea militară din Estul Ucrainei, sancțiunile și izolarea s-au abătut peste Rusia lui Putin, mai grele decât bravează Kremlinul că ar fi ca impact.
Occidentul sub diferitele sale forme – statală, instituțională, UE, NATO – s-a pronunțat pentru crearea condițiilor de descurajare a revizionismului rus la frontiere și pentru limitarea revanșismului unei Rusii ce consideră că a fost păcălită când era slabă și vrea să revină astăzi în prim plan, cu forța, impunându-și interesele percepute pe plan extern împotriva tuturor celorlalte state, cu riscul introducerii unui neo-imperialism în spațiul post-sovietic și de a promova suveranitatea limitată a noilor state independente, pe baza doctrinei apărării rușilor, rusofonilor și compatrioților cu utilizarea forței militare.
Episodul Rogozin a avut mai multe grile de lectură și a permis lecții învățate pentru Rusia din răzbunarea geografiei, dar a subliniat și limitele pe care le are azi Moscova în a face ceea ce vrea în lume. Mai mult, invectivele și răbufnirile personajului în sine, vicepremier al Federației Ruse, arată clar incapacitatea acestuia de a juca vreodată un rol constructiv în relațiile diplomatice cu terțe state, fiind deja inacceptabil în relațiile Rusiei cu România și Republica Moldova.
Este cazul să lansăm dialogul cu Rusia? Care sunt limitele acestuia? Este interesată Rusia de un dialog cu Bucureștiul? O Rusie sub sancțiuni, o Rusie agresivă, o Rusie care are un ambasador la București excesiv de mediatizat și implicat în războiul informațional împotriva României nu este una cu care să te apuci de discuții, și nici momentul nu recomandă acest lucru. A nega însă perspectiva de a dialoga cu Rusia este o impunitate, mai ales în contextul în care abordarea Rusiei convenită la nivelul NATO și UE e dată de instrumentele descurajare și dialog, stabilite la summit-urile NATO de la Newport și Varșovia.
Deci momentul Rogozin și reacțiile Moscovei față de diferitele achiziții de natură militară ale României creează oportunitatea discutării condițiilor și limitelor de mandat ale abordării Rusiei. MAE e îndrituit să discute chestiunile curente, consulare, urgente, culturale și educaționale, pe relația cu Rusia. Însă pentru a aborda cu un pas înainte ca și consistență această relație, contează etapa de descurajare.
România nu este interesată astăzi să abordeze un dialog special, structurat, cu Rusia. Nu a construit etapa descurajării decât pe hârtie, iar capabilitățile nu sunt amplasate încă pe teren, capacitățile de producție militare nu sunt funcționale, întrun cuvânt descurajarea nu a ajuns la faza în care dotarea și pregătirea Armatei române, capacitățile sale tehnice și umane să fi ajuns la stadiul în care să fie atât de puternice încât să nu fie nevoie să fie utilizate vreodată. Acesta ar fi ținta descurajării, realizată de țara noastră alături de aliații săi și prezența externă de pe teritoriul național.
Apoi nu cred că Rusia a ajuns la situația de a înțelege sau de a fi atentă măcar la România, deci nu are nevoie de dialog decât pentru a-și impune pozițiile. Cât timp suntem formal considerați de Moscova și tratați drept „păpușile americanilor”, Moscova nu are nevoie să discute vreodată la București, pentru că-și rezolvă problemele la Washington, pe această dimensiune. Când vor depăși această etapă, va conta și agenda care ne interesează în relația bilaterală, fără a ieși din spațiul și limitele principiilor, valorilor și credibilității de aliat NATO, partener strategic cu SUA și membru al UE. Iar tematică am avea, dar la care Rusia nu e pregătită să răspundă azi decât cu Rogozin și cu invective, desconsiderare și război informațional. Când situația se va maturiza și lucrurile vor evolua, iar respectul la Moscova se va fi dezvoltat, ca și nevoia de a vorbi cu Bucureștiul, vom vedea gesturile de conciliere ale Moscovei în plan concret și abordările serioase în relația cu Bucureștiul.
Până atunci spațiul actual al angajării noastre ține de capcane tactice ale tentativei ieșirii Moscovei din izolare și a creării rupturilor în cadrul organismelor occidentale. Dar când acest pas va fi depășit, tot oamenii serioși, echilibrați și cu experiență vor trebui să participe la construirea unui mandat de negociere cu Rusia. Până atunci însă, cred că trebuie să construim parteneriatul strategic cu Ucraina și să susținem livrarea armelor letale către Kiev pentru apărarea Occidentului în linia întâi de contact între populațiile cu aspirații și orientări distincte, în nordul Crimeii, Estul Ucrainei și la granița cu Belarusul. Înglobând aici pe deplin Republica Moldova unde coerența orientării proeuropene trebuie solicitată cu exigență.