Romul Munteanu (1926−2011) a avut o viaţă greu de înţeles de altcineva decât el însuşi, a ajuns la performanţă intelectuală, dar a cunoscut şi decăderea.
Principalul său merit este acela că timp de douăzeci de ani (1971–1990), cât a condus Editura Univers, a publicat sistematic, insistent, de neoprit traduceri din literatura lumii şi, îndeosebi, din critica literară occidentală de ultimă oră. Ţara întreagă era condamnată, în acea perioadă, la izolarea totală, dictatorul comunist voia ca românii să nu mai aibă termeni de comparaţie şi să se lase convinşi că trăiesc mai bine decât toţi ceilalţi oameni de pe planetă. Nu mai lipsea mult să se ajungă la un autism cultural, care ar fi perturbat grav capacitatea de evaluare a realizărilor proprii.
În această atmosferă, care te făcea să crezi că în cultura română s-a instaurat starea de asediu, Romul Munteanu a publicat sute de cărţi nerecomandate de partidul comunist, pledând pentru fiecare dintre ele, făcând referate, participând la discuţii aprinse şi periculoase, resemnându-se uneori să salveze doar ce se putea salva. Datorită acestui efort de lungă durată, intelectualii din România au putut să-şi constituie, fiecare, câte o bibliotecă selectă şi să fie la curent cu noile direcţii din literatura universală şi cu noile metode critice din Vest.
[Semnatarul acestor rânduri îşi aduce aminte că, aflându-se spre sfârşitul anilor ’70 la Praga, i-a uimit pe criticii literari cehi cu care a stat de vorbă aducând în discuţie cărţile unor Gaston Bachelard şi Roland Barthes, Jean-Pierre Richard şi Gérard Genette; în Cehoslovacia doar se auzise despre ei, iar despre unii nici nu se auzise. În România, zeci de asemenea autori apăruseră, în traducere, la Editura Univers.]
Alt merit al lui Romul Munteanu este legat de profesoratul său. Cursul de literatură comparată susţinut de acest personaj auster cu o viaţă boemă secretă provoca de la început un şoc studenţilor înclinaţi spre libertinaj şi superficialitate. Era un curs de o mare seriozitate, bazat pe o vastă documentaţie, ostentativ neatrăgător, ca şi cum profesorul şi-ar fi propus să nu-i curteze în nici un fel pe tinerii din amfiteatru.
Remarcabilă este şi opera critică propriu-zisă a lui Romul Munteanu, mult peste nivelul a ceea ce scriu (sau a ceea ce ar scrie dacă ar mai scrie) unii critici aflaţi azi în prim-plan. Examinând lista de cărţi sesizăm, printre altele, consecvenţa cu care autorul s-a pregătit pentru activitatea sa de editor. Ca şi consecvenţa cu care a pregătit publicul pentru înţelegerea textelor puse în circulaţie de Editura Univers.
În 1996, Romul Munteanu a publicat o surprinzătoare carte de memorii – O viaţă trăită, o viaţă visată – în care se prezintă pe sine nemachiat, cu o luciditate rar întâlnită la memorialiştii români. În afară de autobiografia (neterminată) Straja dragonilor de Ion Negoiţescu, nu mai găsim în literatura română pagini memorialistice scrise cu o asemenea sinceritate sinucigaşă:
„Mă duc ca un robot la cursuri, mă mişc printr-o lume de care mă simt total înstrăinat şi revin acasă, în camera mea obscură cu multe cărţi. Privesc peste drum sicriele de la magazinul de pompe funebre şi veselia stupidă de la prăvălia cu scară a unui mic găinar, parvenit şi fericit.
Observ că mereu cobor spre trecut pornind de la prezent. Presiunea lui este prea mare şi poate şi teama că nu voi mai putea să-l consemnez. Sunt singur ca un copac izolat într- o pădure mare. Am rămas ca o bătrână din satul meu, care stătea singură la poartă ca să găsească pe cineva cu care să poată vorbi. Dar toţi se grăbeau. Aşa este şi astăzi în oraş, toţi se grăbesc spre ceva, vorbesc între ei în mici haite de-ale lor. Eu nu mai am cu cine conversa şi tare mi-a plăcut acest lucru. [...]
În familie apar de asemenea inevitabile fenomene de înstrăinare. Modul liber de viaţă, acceptat de mine şi de soţia mea, a fost superb o lungă vreme. Acum e un eşec. Suntem doi camarazi înrăiţi de vremuri, fiecare cu amintirile lui plăcute, cele comune nefiind prea roze. [...] Am multe şi variate reproşuri să-mi fac. Am greşit faţă de părinţi, faţă de fiicele mele, faţă de soţie. În aparenţă se poate spune că totul nu se putea întâmpla decât aşa cum a fost. Acum nu mai cred că este adevărat. Trebuie să fi fost şi alte soluţii, dar nu m-am gândit la ele. Întotdeauna am fost grăbit, am ales soluţii improvizate. Multă superficialitate a fost în viaţa mea. M-am străduit doar sămi scriu cărţile cât am putut de bine, să ţin cursuri bune, să ofer studenţilor puncte de sprijin. Dar şi aici mi-a lipsit ceva. Puţini m-au adoptat sufleteşte. Cei mai mulţi discipoli ai mei m-au abandonat sau m-au trădat pe parcurs. N-am fost capabil de prietenii durabile
Ce greşeală de apreciere în minus! „Multă superficialitate a fost în viaţa mea.” Dacă ar fi în viaţa tuturor românilor atâta superficialitate cât a fost în aceea a lui Romul Munteanu, România ar depăşi repede, în toate privinţele, Germania