Am văzut faimosul ponei roz primăvara trecută în apartamentul Corinei Şuteu, inimoasa directoare a ICR New York.
Era aşezat pe un pervaz scăldat de soare, între două plante ornamentale. Nu mi-a venit să cred: faimosul monstru despre care au urlat toate ziarele noastre, dovada supremă a stricării imaginii României în străinătate de către ICR, obiectul artistic pentru care s-a cerut capul lui Patapievici era de fapt o micuţă şi gingaşă jucărie pentru fetiţe, din seria Barbie, nu mai înalt decât un deget. L-am luat în palmă, am închis pumnul peste el: aproape că nu se mai vedea printre degetele mele. Sigur, era un căluţ kitsch, cu o lungă şi buclată coamă de fire sclipitoare de plastic şi cu ochi mari şi întrebători. Pe un şold, cu pixul, era desenată o zvastică mai mică de un centimetru. Mi-am amintit cum, pe când eram profesor în Colentina, câte un băieţel îşi pâra vreun coleg că a desenat o zvastică pe bancă. Apăruse oare un mic nazist în clasă?
În realitate, poneiul roz, subiectul uneia dintre cele mai grosolane manipulări mediatice care au avut loc vreodată în România (şi a cărei poveste ar trebui scrisă), nu e decât un neînsemnat şi inocent obiect ready-made. Opere artistice absolut similare umplu marile muzee de artă contemporană ale lumii, ele fiind, pentru artişti ca şi pentru public, un prilej de a-şi manifesta libertatea interioară şi, uneori, de a medita la realităţile contemporane. Dacă ar trebui neapărat, eu aş interpreta mesajul micii jucării mai curând într-un sens stângist decât de dreapta: ca o condamnare a "societăţii de consum" filistine a Americii contemporane.
Poneiul nici nu era destinat măcar expunerii publice. Puţină lume ştie că el n-a fost expus, de fapt, niciun minut. Dar nici nu era nevoie de asta: fabricile mediatice de deformare a realităţii lucrau deja cu toate motoarele aprinse împotriva ICR-ului. "Iată arta decăzută, anti-naţională, de extremă dreaptă, promovată pe banii contribuabilului de către Patapievici şi gaşca lui!" Micuţul ponei cu gene lungi şi uitătură galeşă devenise fără să vrea un armăsar al Apocalipsei.
De altfel, tot ce s-a întâmplat anii aceştia cu Institutul Cultural Român, culminând cu ce se întâmplă azi, nu e decât o porcărie fără margini, una dintre crimele cele mai mari împotriva ideii de excelenţă în cultură, de competitivitate, de performanţă, de profesionalism. ICR-ul a fost în aceşti ultimi cinci ani o platformă de management cultural mai eficientă decât orice altă instituţie românească. Pe când politicienii, cei mai mulţi inculţi şi escroci, ne fac de ruşine, pe când afaceriştii dau ţepe de doi bani, pe când învăţământul a devenit o fabrică de diplome şi doctorate măsluite, artiştii români au devenit notorii în lume. Câteva dintre cele mai mari premii internaţionale din lumea filmului, a literaturii, a teatrului, a muzicii, a artelor vizuale au fost câştigate de ei în ultimii cinci ani.
E cam greu de crezut că o strategie culturală bazată, ca înainte, pe "specificul naţional", înţeles ca un melanj de dansuri populare, mititei şi recitări înflăcărate la zile de sărbătoare, poate duce la aceleaşi rezultate. O s-o simţim pe pielea noastră, de fapt, după distrugerea ICR de către guvernanţii actuali.