Trăim într-o ţară în care cea mai mare parte a opinei publice are un control vag şi cât se poate de aproximativ al setului elementar de concepte politice.
Criza de identitate ideologică reprezintă o stare naturală pentru România post-decembristă. Cea mai mare parte a electorilor nu înţeleg şi nici nu sunt deloc interesaţi de justificările ideologice sau de convingerile teoretice ale celor pe care îi votează. Votul este provocat întotdeauna de mecanisme cu mult mai simple care ţin de interesele, dorinţele şi necesităţile imediate ale celui care alege. Simpatia sau antipatia, promisiunea deşartă şi credulitatea, demagogia sau populismul fac ca unii sau alţii să ajungă la putere, ba chiar mai rău, să se menţină acolo. A cui este vina? Oare numai inexistenţa unui sistem de educaţie concentrată asupra modelării noilor cetăţeni reprezintă cauza? Sau poate argumentul fundamental ţine de inconsecvenţa unei bune părţi a clasei politice româneşti?
Aici cred că este nevoie de o precizare suplimentară. Nu cred că de meteahna inconsecvenţei trebuie acuzaţi de-a valma toţi politicienii români. Există oameni politici care s-au manifestat încă de la începutul carierei lor publice, din primii ani de după prăbuşirea comunismului, într-un anume fel, şi numai în acela. Ei sunt de toate orientările. Nu pot să nu îmi aduc aminte că încă din 1990 Partidul Naţional Liberal avea, printre tinerii săi, personaje care, cu toate fluctuaţiile organizatorice, nu şi-au schimbat niciodată convingerea liberală fundamentală, personaje precum Călin Popescu-Tăriceanu, Crin Antonescu, Andrei Chiliman sau Dinu Patriciu şi alături de ei, mulţi alţii. Nu pot, de asemenea, să nu îmi aduc aminte că Adrian Năstase a fost socialist din 1990 şi socialist este şi astăzi.
Există însă şi oameni politici, sau, chiar mai rău, partide, care au reuşit să îşi schimbe în mod radical opţiunea ideologică. Cazul clasic este al Partidului Democrat Liberal care în 24 de ore a renunţat la opţiunea socialistă în favoarea unei soluţii declarate de dreapta. Care este sensul? Iar întrebarea cea mai dificilă ţine de felul în care propriul electorat a acceptat această răsturnare spectaculoasă. Singurele explicaţii logice sunt fie electorilor PDL nu le-a păsat, fie electorii PDL nu au înţeles în mod real ce se întâmplă. Mi se pare cât se poate de ciudat că un om politic cu idei de stânga, egalitare, "anticapitaliste" să devină peste noapte un adversar hotărât al statului social.
Întrebarea pe care o veţi pune imediat este cât de logică este alianţa dintre PNL şi PSD în cadrul Uniunii Social Liberale. Aici nu este vorba de un partid politic ci de două, partide formate din oameni politici având convingeri doctrinare clare, partide aliate cu un singur scop - conservarea şi eficientizarea democraţiei în România.
Domnul Emil Boc însă, cel care astăzi ne vorbeşte despre "alianţa socialistă" afirmându-şi convingerile de dreapta, este acelaşi filozof/jurist care înainte de 2004, ca deputat al opoziţiei, era un foarte activ şi eficient parlamentar dintr-un partid membru al Internaţionalei Socialiste. Pentru ca poziţia mea să vă fie cât se poate de clară, acelora dintre dumneavoastră care citiţi acest text, eu cred că orice om poate la un moment dat să îşi schimbe convingerile, fie ele şi politice, dar nimeni nu mă poate împiedica să îi apreciez mai mult pe consecvenţi şi să nu îi înţeleg deloc pe cei care, mizând pe lipsa noastră de memorie, atacă astăzi ceea ce au făcut ieri.
O ultimă observaţie. Atrag atenţia asupra unei invenţii ce ţine de originalitatea democraţiei româneşti. În plină ofensivă mediatică se află o fundaţie şi pretinsă grupare ideologică în interiorul PDL-ului numită creştin-democrată. Pentru oricine ştie cât de puţin despre construcţiile ideologice în lumea modernă, existenţa unui asemenea curent într-un spaţiu covârşitor ortodox reprezintă un adevărat nonsens.