Există vizionari care cred că prin 2020 computerele de casă vor avea aceeaşi putere de procesare ca şi creierul uman. Asta e o veste minunată, dar sună oricum mult prea optimist, mai ales că sunt şi creiere umane al căror exemplu sau putere de procesare nu sunt chiar un motiv de mândrie chiar şi pentru un computer lipsit de sentimente sau aspiraţii fireşti.
Am ascultat în ultima vreme multă muzică la www.clandestino.ro şi inevitabil am dat în procesul selecţiei peste genul adresat persoanelor care au deja implantat un cip, cel mai probabil în creier. În acele momente, m-am gândit la viitorul apropiat în care se vor organiza petreceri pentru computere, unde oamenii vor pune muzică pentru procesoare şi ele se vor încălzi uşor.
Un vizitator al blogului meu m-a făcut atent la spusele inventatorului instrumentului muzical numit synthesizer, care cânta la pian într-un show tv în 1965 o piesă muzicală compusă de un computer care fusese dresat de acelaşi domn Kurzweiler să analizeze şi să reproducă structura compoziţiilor clasice. Aceleaşi viziuni spun că şi sărăcia va dispărea datorită tăvălugului tehnologic, dar şi că roboţii de făcut curat prin casă vor deveni un loc comun al peisajului casnic din anul 2014. Asta ar fi extraordinar dacă nu ar exista presiunea anului 2030 în care uploadul mental va deveni posibil, iar omenirea va comunica wireless şi cu computerele, şi cu cei dragi. Doar că trebuie să-şi facă nişte îmbunătăţiri pentru asta, mici implanturi, câteva nanomaşini strecurate între circumvoluţiuni şi nu va mai fi nevoie să meargă la şcoală prea mult, nu va fi nevoie să citească "Alchimistul" pentru a face universul să conspire pentru a-şi putea lua un Logan pe câmp antigravitaţional.
Partea uşor îngrijorătoare apare când vine vorba despre mâncare, care va deveni ţinta majoră a nanotehnologiei. Adică o ştiinţă care le va permite roboţilor să reproducă hrană, pornind de la structura moleculară, sfârşind prin a nu mai fi nevoie de animale pentru a obţine carne, visul de aur al vegetarienilor. Adică va deveni posibilă independenţa pieptului de pui faţă de pui, a muşchiului de vită faţă de vită, a copanului, a vrăbioarei şi aripioarei dorsale, care vor deveni astfel autonome, cu speranţa că nu vor avea şi conştiinţă, suficient cât săţi mulţumească la final pentru că ai avut amabilitatea să le sfâşii cu dinţii tăi de titaniu.
Petrecerea se cam sparge prin 2045, când, cu 1.000 de dolari, se va putea cumpăra un computer de un miliard de ori mai inteligent decât orice potenţial uman colectiv. Ce să mai faci în condiţiile astea? Te apuci de implanturi şi de anturaj cu roboţii, pentru că orice computer simplu sau mediu va fi umilitor de inteligent faţă de academicienii acelei epoci îngrozitor de interesante.
Următorul pas e cel deja descris de toate cărţile şi filmele SF inspirate, maşinile vor deveni capabile să inventeze următoarea etapă a dezvoltării civilizaţiei, şi vor fi în stare să gândească atât de repede şi atât de profund încât să pună în pauză de perplexitate specia umană. Se pare că e prevăzută şi mişcarea de respingere, o încercare de salvare a kestiilor care încă se numesc naturale, fie că este vorba despre comunicare sau dimensiunea organică a existenţei. Kurzweil şi prietenii lui futurologi spun că deosebirea dintre oameni şi maşini sau mecanisme va deveni imperceptibilă şi că viitorul nu este o distopie, în ciuda aparenţelor.
Mă gândesc doar la momentul în care doi roboţi vor ciocni un pahar de plasmă în modul de prietenie şi îşi vor ura sănătate, doamne-ajută şi tot ce vă doriţi, deşi, ca întotdeauna, nu viitorul este problema. Pentru că n-ai cu cine, nişte ţărani, computerele ăştia!
P.S. - Reiau acest text cu speranţa că roboţii de mâine, produşi la Drăgăşani, vor reuşi să inventeze bormaşina silenţioasă, care să nu mai trezească rasa umană din somn, dimineaţa, înainte de cântatul căutătorilor de fier vechi.