În România, 5% din totalul sumelor pentru asigurările de malpraxis ajung la pacienții care au ghinionul să se afle în locul în care trebuie, în momentul în care nu trebuie.
Restul de 95% rămâne în buzunarul asiguratorilor, arată ultima statistică oficială. Cum se traduce acest lucru?
În urmă cu șapte ani, Alina Lungu, o tânără gravidă, ajungea la Spitalul Universitar din București pentru a aduce pe lume primul său copil. Sarcina era una planificată cu grijă, femeia era cu analizele și investigațiile medicale la zi și spera că lucrurile vor decurge normal, iar ea va duce acasă odorul mult dorit.
În acea fatidică noapte de august însă lucrurile aveau să o ia razna. Femeia a ajuns în travaliu la spital aproape de miezul nopții și pentru că medicul cu care ar fi urmat să nască ieșise din tură a fost consultată sumar de un rezident și trimisă la sala de nașteri unde singura îngrijire medicală pe care a primit-o a fost din partea asistentelor care și-au pasat-o de la una la alta pe măsură ce li se termina tura. Atât.
După o noapte întreagă de chin, femeia a născut un bebeluș aproape mort, cu cordonul ombilical înfășurat de două ori în jurul gâtului. Sebastian s-a sufocat la naștere și a rămas cu sechele neurologice grave.
De atunci, părinții băiețelului își tot caută dreptatea în justiție și nu o găsesc. O lectură a documentelor și declarațiilor depuse la dosarul penal oferă o imagine înfricoşătoare a felului în care funcționează la noi sistemul. Sau, mai bine zis, nu funcționează. Năucitor este că nici măcar una dintre cadrele medicale care a intrat în coliziune întâmplătoare am putea spune cu femeia gravidă nu consideră că are vreo vină și, prin urmare, nu consideră necesar să-și asume vreo responsabilitate. Cât despre Colegiul Medicilor, acesta dă vina pe hazard pentru calvarul micuțului.
Asumarea răspunderii pentru ceea ce facem este boală grea în România. Fugim de ea ca dracu' de tămâie. La nivel individual ne mai spălăm cumva conștiința cu lumânări aprinse pe la biserică și câteva mătănii, însă la nivel public ferit-a sfântul! Nu are importanță că am nenorocit un copil și o familie întreagă, important e să scăpăm cu imaginea curată.
Din când în când însă, nu prea putem. În disperarea lor, părinții lui Sebastian sunt fermi pe poziție și determinați să lupte până la capăt pentru dreptate. Îi aude cineva? Îi mai aude cineva?