Nicoleta-Lorena Giurcanu avea 14 ani în 1989. În decembrie, la scurt timp după evenimentele sângeroase de la Timișoara, capul familiei Giurcanu se hotărăște să iasă în stradă, la Universitate (București), să-și strige libertatea. Este urmat și de cei doi copii, Nicoleta și fratele ei mai mic (12 ani). Arestați, bătuți cu bestialitate prin secțiile Miliției capitalei, umiliți și aruncați într-o celulă la Jilava, cei trei sunt despărțiți de milițieni și de destin. Calvarul acestor doi copii ai Revoluției, maltratați laolaltă cu adulții, era însă abia la început, pentru că nu pășiseră încă pragul iadului Școlii de corecție de pe strada Aaron Florian, numărul 4. Când l-au trecut însă, iar „mama-gabor” i-a înhățat, pentru cei doi copilandri a erupt unul dintre cele mai cumplite coșmaruri ale Revoluției de la 1989. Atenție, urmează mărturisiri cu profund impact emoțional!
„Doamne, nici nu știu de unde să încep! 30 de ani mi-au trebuit pentru a avea tăria să împărtășesc toate nenorocirile care ni s-au întâmplat. Fratele meu nici măcar acum nu poate vorbi despre asta. Pur și simplu nu vrea să-și mai amintească”. Femeia subțire din fața mea, tunsă băiețește, își trece palma peste obrazul palid, apoi își ridică, înverșunată, ochii albaștri, înlăcrimați: „Văd și acum privirea câinelui asmuțit asupra noastră într-un subsol, privirea lui de câine bătut cu sălbăticie pentru că nu voia să sară pe noi, să ne sfâșie. Câinele acela, domnule, a avut milă de noi, spre deosebire de nemernicii ăia cu pulane care ne loveau și ne puneau să strigăm «Libertate»”.
Pipi cu pușca-n coaste
Nicoleta își adună gândurile, iar când își deschide inima rememorările ei crunte ne copleșesc. Cuvintele se leagă repede, închise în repere definitive: batjocura de pe holurile Miliției capitalei, unde, pe sub un pod de brațe, în drum spre interogatoriu, revoluționarii arestați - copii, femei și bărbați la grămadă - erau pocniți peste față, peste piept cu bastoanele de cauciuc, cu pumnii sau cu bocancii. Apoi, drumul teribil spre Jilava, spre Fortul 13. „Era noapte spre dimineață. Slăbiți de bătăi și de nesomn, dar mai ales înnebuniți pentru că nu știam ce-o să se întâmple cu noi, nu mai aveam putere nici să plângem. Încă nu fuseserăm despărțiți, nu încă”.
Buza de jos a Nicoletei tremură ușor: „L-am rugat pe unul dintre milițienii care ne însoțea să oprească duba, nu mai puteam să mă abțin, făceam pipi. A coborât cu mine la marginea drumului, mi-a proptit pușca între coaste și a mârâit: „Hai, fă!”. N-am mai apucat să urinez, m-am scăpat direct pe mine...”. Nicoleta adaugă stânjenită: „E prima oară când nu îmi mai e rușine să povestesc așa ceva”.
O monedă de cinci bani
Surprinzător, înfricoșătoarea Jilava nu le-a provocat celor doi frățiori dureri precum cele îndurate cu o zi înainte. Mai mult, după noaptea petrecută între zidurile reci, copiii au fost examinați de un medic care le-a dăruit o monedă de cinci bani: „«Hai, acum mergeți acasă!», ne-a îndemnat acel om. Și chiar l-am crezut. Ne-au urcat într-o mașină, pe noi și pe alți câțiva copii, despărțindu-ne de tata. Nu ne gândeam decât la faptul că, odată ajunși în București, ne vor da drumul. N-a fost așa, pentru că ne-au oprit din nou, de data aceasta la sediul Miliției capitalei. Era deja 22 decembrie, cred că nu mai știau ce să facă, să ne dea drumul, să nu ne dea...”. Între timp, destinul s-a răsucit implacabil.
„Ne-au băgat într-o cameră, ca un fel de clasă comunistă, nu existau mese, numai bănci lungi și, în fața clasei, cum ar fi în locul tablei, exista poza cu cei doi dictatori, în stânga Ceaușescu, în dreapta Elena, iar în mijloc un ceas rotund și un fel de catedră. După ce ne-au introdus acolo, fiecare copil s-a întins pe câte o bancă. Ne-am numărat. Eram 11, 10 băieți și o fată, adică eu. Fratele meu s-a întins pe partea dreaptă, a pus capul pe picioarele mele, a început să plângă. Am privit ceasul și era 8 dimineața, 8 și un sfert. În stânga mea era un băiat cu coastele rupte, un pic mai mare. Am început să plâng și eu, în timp ce mă uitam spre fotografiile celor doi dictatori. Fratele meu adormise cu capul pe picioarele mele”.
Din aceste tușe atent evidențiate va izbucni șuvoiul tulbure al dramei celor doi copii, frate și soră, dar și al celorlalți nouă oameni mici.
Un tablou călcat în picioare
„Băiatul cel mare privea și el atent tablourile și, la un moment dat, văd cum se ridică, se duce și ia tabloul după care-l trântește și-l calcă în picioare. Tabloul cu Ceaușescu. Vă dați seama ce impact a fost, a fost un zgomot, a dat cu el de podea, l-a călcat în picioare și a venit la loc și în momentul ăla, că noi nu eram supravegheați, au intrat patru- cinci milițieni deodată. «Ce s-a întâmplat aici?» Niciun copil n-a zis nimic. «Cine a făcut asta?». Nimeni nu l-a pârât pe băiat”.
„Și”, întreb nerăbdător. „Și au început să ne lovească. Deja aruncau cu pulanele după noi. Au luat fotografia de jos, zdrențuită cum era, plină de cioburi și găurită, și au pus-o pe birou. Ne-au adunat pe toți acolo, ne-au pus în genunchi și ne-au pus să ne rugăm, să ne cerem iertare că am făcut acest gest. Să ne cerem iertare lui Ceaușescu, că de unde știm noi că o să cadă Ceaușescu. De ce am făcut noi așa ceva? După asta ne-au luat, ne-au băgat într-o altă dubă...”.
Intră în scenă Mama-Gabor
De aici înainte, povestea uluitoare a Nicoletei Giurcanu curge singură, ducând cu ea chipul transfigurat al eroinei și trăirile ei aievea: „Am impresia că nu știau ce să mai facă în privința noastră în dimineața aceea când am spart tabloul lui Ceaușescu, unde să ne mai ducă. Eu tot timpul spuneam că trebuie să plec acasă, că așa ne-au spus la Jilava, ei refuzau și ne-au băgat într-o altă dubă. Cred că nu ne-ar fi luat dacă nu s-ar fi întâmplat asta cu tabloul... Cine știe... Ne-au dus la Școala de Corecție, la Aaron Florian nr. 4, Centrul de primire minori din strada Aaron Florian nr. 4”.
Pedepsiți de copiii delicvenți
Nicoleta Giurcanu își mijește ochii: „Acolo am simțit pe pielea noastră ce înseamnă pușcăria. Acolo era pușcăria. Ceva pe modelul Experimentul Pitești, dar la dimensiunea reeducare copii. Copiii mari din Centru, delicvenți, erau puși de mama-gabor, pe care am aflat mai târziu că o chema Marinescu, să-i «pedepsească» pe cei nou-veniți. Ea era directoarea Centrului de corecție. O femeie slabă, subțire, cu părul lins, cam până la nivelul obrajilor, cu fața uscățivă...”. „Imaginea răutății”, îmi scapă printre dinți. „Da, parcă un specimen de la Auschwitz. Și nu trebuia să i ne adresăm decât cu apelativul «mamă». Cine nu-i spunea «mama», mânca o bătaie soră cu moartea”.
Loviți cu prosoape umede
Calvarul copiilor începuse: „Exista o doamnă, una «Mama Margareta», era un munte de femeie, o imensitate, care m-a luat pe mine într-o mână, pe fratele meu într-o mână și, prin aer, ne bătea cap în cap. Imaginați-vă că așa ne-a dus să ne facă duș”. Ce-a urmat? Nicoleta e conectată la firul povestirii: „Ne-au dus la baie și am crezut că facem un duș, ca orice om normal. În momentul în care îți vin 11 copii chinuiți de pe străzi, de la Jilava, de la revoluție - bine, nu știam noi atunci de revoluție -, orice femeie, ca mamă mă gândesc, se înduioșează. Îi iei, îi duci la dormitoare, să-i culci”.
Nicoleta Giurcanu trage din nou aer în piept: „Eh, aceste femei ne-au băgat într-o cameră care se numea duș, ne-au spălat cu un furtun cu apă când fierbinte, când rece, în pielea goală, la grămadă, și ne-au bătut cu prosoapele umezite. Îngrozitor! Ce durere!”. „Am uitat să vă spun”, revine Nicoleta: „Înainte de duș, ne-au controlat în cap. Pe băieți i-au tuns la chelie. Pe mine, pentru că n-au avut ce să-mi facă, aveam părul lung și prins într-un coc așa, m-au ținut tot timpul de coc și m-au plimbat de colo-colo, și-mi spuneau că semăn cu Ceaușeasca, Leana mă strigau”.
Uciși cu bâtele
La intrarea în școala de corecție tronau, ca în orice instituție, tablourile care-i reprezentau pe cei doi dictatori. „Ne târau în fața lor, ne puneau în genunchi și ne obligau se ne cerem iertare. Apoi ne luau la bătaie. Femeile ne băteau. De altfel, în centru era un singur bărbat, doctorul. Ăstuia, dacă i se părea că vorbești prea mult sau peste măsură, venea și îți făcea injecție cu diazepam sau cum se numește”. „Ca să vă liniștească”, mă trezesc vorbind.
„Da, îți făcea creierii varză. Am văzut o grămadă de copii injectați cu diazepam, copiii se întindeau în pat și nu se mai trezeau. Sfârșeau acolo. Alții erau bătuți la masa de seară, pe 22 țin minte. Dimineața, pe 23, n-au mai ieșit la masă. Erau deja acoperiți cu cearșafurile, erau morți. Și asta de pe urma bătăilor alea crâncene, nenorocite. Cu bâtele”.
Să aduni cu mâinile goale un morman de fecale
- Evenimentul zilei: Cât ați stat acolo, la școala de corecție? - Nicoleta Giurcanu: Până pe 23 seara. Dar ce am trăit acolo, Doamne! Aici a fost pușcăria adevărată. Da. Aici a fost Fortul 13 Jilava. Umilința totală a fost în Aaron Florian nr. 4. Imaginați-vă, m-au băgat într-o cameră, în dormitorul băieților, unde era un morman de fecale, atât de mare. (n.r. - ridică brațul stâng spre față). Nu exagerez, chiar nu înțeleg de unde au putut să strângă atâtea. Eh, pe 22 decembrie au anunțat că e apa oprită și m-au pus să strâng fecalele cu mâinile și să le arunc în veceurile turcești care erau pe hol.
- Incredibil!
- Eu am găsit un făraș de tablă și am încercat să strâng cu fărașul respectiv și să arunc. M-au găsit, vă dați seama, că strâng cu fărașul, m-au bătut și m-au băgat în mizeria aia. Până seara, eu tot am strâns la fecalele alea. Apa era oprită, n-aveam cu ce să mă spăl pe mâini, încercam să bag mâinile, Doamne iartă-mă, în toaletele alea turcești, să găsesc un pic de apă, că vă imaginați în ce hal puțeam.
- Inuman...
- Stați că am uitat ceva... Înainte de a mă duce la dormitorul ăsta cu fecalele, m-au coborât la un demisol, într-o încăpere unde existau două căzi cu rufe și cu pături de armată, pentru copiii care erau acolo. Și m-au pus să spăl. Deci, dacă m-ar fi pus să spăl după partea cu mizeria, ar fi fost super, dar m-au pus înainte să spăl. Aveam răni la mâini, când a venit mama și m-a luat acasă.
- Evenimentul zilei: După cum ați aflat ulterior, lucrurile erau mult mai grave...
- Nicoleta-Lorena Girucanu: Povestea care este? Mi-au făcut control ginecologic, eram virgină. Dar ei îmi fabricaseră deja un dosar de prostituată, prostituată la 14 ani. Medicul centrului trebuia să mă violeze. Apoi mă trimiteau la Școala de Corecție mare, de la Bacău, iar medicul Centrului trebuia să mă violeze. Cum a fost? Doctorul m-a pus să mă culc în noaptea aia de 22 spre 23 în chiloți și în maieu. Nu știam de ce. Doar că, împrietenindu-mă cu o fată mai mare la dormitor - ea era veche acolo - mi-a spus: „Vezi că ăsta violează fete și vrea să te violeze”. Eu nu știam ce să fac. Tot ea m-a învățat: „Lasă-ți pantalonii”. Mi-am lăsat pantalonii tricotați de mama pe mine și i-am suflecat până la genunchi, că venea să mă verifice dacă sunt dezbrăcată. Și mi-am ridicat pantalonul până aici... Vă dați seama că lucrurile astea nu le-am povestit până acum, pentru că în primul rând mă jenam eu ca om, ca femeie, ca fată. Și-mi ridicam pantalonii tricotați până aici și venea și verifica: „Scoate mâna, scoate piciorul!”, ca să vadă că sunt goală. Eu scoteam din cearșaf doar așa, până la genunchi...
Fratele era învățat să spargă magazine
- Cum ați scăpat?
- În noaptea aia s-a tras în Ambasada Americană - era aproape de noi - și mai mult s-a stat pe sub paturi. N-a avut timp doctorul să-și bată joc de mine.
- Fratele dumneavoastră?
- Fratelui meu îi făcuseră dosar de delincvență juvenilă. Am aflat tot mai târziu... Cum să vă spun eu? Erau niște lucruri atât de murdare... Eu cu fratele meu, în perioada aia, nu ne-am văzut decât la masă. El era la băieți, eu eram la fete. El, pe fugă, când ne-am văzut la masă, mi-a povestit cum se sparge un magazin. Cum se pune marmeladă pe fereastra geamului magazinului, peste el, ca să amortizezi, pui niște ziare, adică învața anumite tehnici, ca să fie pregătit pentru Școala de Corecție mare de la Bacău, unde urma probabil să i se pună în cârcă fapte pe care nu le făcuse.
Puși să jefuiască
- Și cum s-a sfârșit calvarul? Cum a venit mama să vă ia?
- Pe 23, deja ne-au dat voie să ne uităm la televizor. Și am început să fac niște legături, să mă gândesc că am învins, că s-a terminat, într-un fel sau altul. În plus, am văzut că tăiau niște banderole tricolore și brusc ăia 11 copii care au fost aduși de la Jilava și de la Miliția Capitalei aveau banderole tricolore pe mână. Vă dați seama, noi nu mai aveam haine pe noi, nu mai aveam pantofi, cerceii din urechi nu-i mai aveam, eram bătuți, dar aveam tricolorul pe braț.
- Ce nebunie!
- Da, dar mama-gabor în noaptea aia a pus copiii mari din centru să se ducă și să spargă magazinele din București și să-i aducă pradă, să-i aducă mâncare, să-i aducă lucruri. Despre asta vorbim. Înțelegeți? Oamenii se omorau pe străzi, iar ea îi punea pe copii să spargă magazine. Și ei îmi spun mie că femeia asta a murit. Eu nu cred că a murit... Mă rog, până la urmă ne-au dat voie să telefonăm, să ne anunțăm familia. Am sunat-o pe sora mamei, mătușa mea.
Tata s-a întors acasă fără copii
- A fost primul telefon acasă?
- Primul telefon. Noi nu aveam telefon, că nu toți aveaa telefoane în perioada aia și sora mamei avea telefon. Am știut numărul pe dinafară și ea a anunțat-o. Vă dați seama? Pe tata l-au eliberat pe 22 din Jilava, a ajuns acasă, „Victorie, victorie, dar unde-s copiii?”. Mama a înnebunit și i-a zis: „Dacă te prind fără copii în casă, eu îți dau foc, pleacă. N-ai ce să cauți în casă fără copii.” Și vă dați seama... Tata s-a întors înapoi la Universitate. Atunci a făcut primul preinfarct, era și foarte bătut și a avut și niște complicații cu plămânul și cu inima, de la bătaia pe care a primit-o. Vecinii, prietenii, rudele, toți s-au mobilizat și, de pe 22, până pe 23, ne-au căutat, de nu mai știau, pe la toate spitalele, pe la toate... la morgă, la... Tata s-a întors înapoi la Jilava, au aflat că a mai fost o dubă cu copii, care pleca dinspre Jilava spre București, și localnicii de acolo au oprit duba, au bătut milițienii, au fost curajoși și au scos copiii și i-au luat la ei acasă. Dar ei au avut noroc. Și a mers tata la casele oamenilor în comună, să vadă dacă printre copiii ăia ne aflăm și noi. Deci, vă dați seama prin câte a trecut tata, până ne-a găsit!
Găsiți de unchi
- Și cum v-a găsit?
- Fratele lui - cum face viața să se întâmple - locuia chiar în capătul străzii la Aaron Florian. Deci, undeva pe strada Romulus, prin spate. Și l-a liniștit pe tata, i-a zis „Du-te tu la Jilava, caută copiii. Iar eu o să-i caut la rândul meu.” „Ia să intru și eu aici, să văd ce o fi, poate găsesc copiii aici”, și-a spus când a ajuns pe strada Aaron Florian. Dumnezeu! Fără să știe, fără nimic. În același timp, mama fusese anunțată de sora ei că suntem la Aaron Florian nr. 4 și să vină să ne ridice. Unchiul ne-a găsit...
Foto: George Stancu