La 26 mai 1984 era inaugurat Canalul Dunăre-Marea Neagră, care scurtează traseul dintre Dunăre şi Marea Neagră cu 400 km...
Ideea unui canal navigabil care să lege Dunărea de Marea Neagră, pentru a elimina ''marele cot al Dunării'', cum este denumit cursul fluviului în aval de Călăraşi, se regăseşte încă de la începutul secolului al XIX-lea.
Beneficii majore
Construirea unui astfel de canal devenise unul dintre principalele proiecte ale administraţiei otomane. A fost abandonat după ce studiile au indicat rezultate nefavorabile construcţiei, după cum arăta un raport publicat de Karl von Vincke în Buletinul Societăţii de Geografie din Berlin, în 1840.
''Problema conectării sistemului de transport fluvial al Dunării cu portul Constanţa s-a pus, tot mai insistent, după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812) şi cu deosebire, după războiul ruso-turc din 1828-1829, când, în urma păcii de la Adrianopol, Rusia a ocupat în întregime Delta Dunării, preluând astfel controlul total al gurilor fluviului'', potrivit unui document al Institutului de Proiectări pentru Transporturi Auto, Navale şi Aeriene (IPTANA). În 1850, agronomul şi economistul Ion Ionescu de la Brad menţiona în lucrarea sa ''Excursiune agricolă în Dobrogea'' beneficiile majore pentru agricultură şi economie pe care le-ar avea ''dirijarea Dunării pe un nou braţ navigabil între Cernavodă şi Constanţa''.
Încep lucrările
Istoria aduce noi schimbări teritoriale, dar studierea acestui proiect continuă. Dovadă stau mai multe proiecte, precum cel al inginerului român Grigore Lahovary, realizat în colaborare cu belgianul J. Van Drunen (Bruxelles, 1883). După cel de-al Doilea Război Mondial şi venirea la putere a Partidului Comunist, ideea construirii unui canal între Cernavodă şi Constanţa este luată din nou în considerare. România primește avizul Comisiei Dunării, compusă din reprezentanţi ai ţărilor dunărene, de a realiza un canal navigabil pe porţiunea românească a fluviului, iar în 1949 încep lucrările bazate pe consultanţă sovietică. La şedinţa din 25 mai 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român ''ascultând raportul tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra proectului de construire a canalului Dunărea—Marea Neagră şi de dezvoltare economică şi culturală a regiunii înconjurătoare, considerând că această mare lucrare face parte din opera de construire a socialismului în ţara noastră”, hotărăşte ca să fie pus în faţa Consiliului de Miniștri proiectul pentru „începerea imediată a lucrărilor pregătitoare ale construirii acestui canal''. Şi prima pagină din 26 mai 1949 a ziarului România Liberă, şi ''Scânteia'' publicau Hotărârea Consiliului de Miniștri, ''luată pe baza expunerii făcute de către Gh. Gheorghiu-Dej, primul Vice-Preşedinte al Consiliului de Miniştri''.
Tragedii umane
La canal au lucrat 50.000 de oameni, deţinuţi obişnuiţi şi deţinuţi politici, adversarii regimului fiind obligaţi să sape cu mâinile goale, în condiţii aspre specifice climei din Dobrogea. Totodată, această acţiune de reprimare a răpit câteva mii de vieţi, ''Canalul'' ajungând locul unor tragedii umane. În 1953, după patru ani în care se realizaseră doar câţiva kilometri la Canalul Dunăre-Midia, activitatea este oprită, la câteva luni după moartea lui Stalin, susţinător al proiectului. Lucrările sunt valorificate începând cu 1959 în cadrul unui sistem de irigaţii. Noul lider comunist, Nicolae Ceauşescu, decide reluarea lucrărilor la canalul navigabil, care s-au suprapus pe o treime din lungimea canalului de irigaţii. În mod oficial, reluarea construcţiei are la bază hotărârea din iunie 1973. În iulie 1973, Institutul de Proiectări pentru Transporturi Auto, Navale şi Aeriene a fost desemnat proiectant general al canalului navigabil şi al portului Constanţa Sud, iar Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice — ISPH, proiectant al lucrărilor de pe Dunăre în zona Cernavodă.
În 1975, în paralel cu întocmirea proiectului tehnic, a început organizarea şantierelor, iar în prima partea a anului 1976 au demarat lucrările de bază. Calea navigabilă Cernavodă-Constanţa a fost finalizată în 1984, iar ramura de Nord, între Poarta Albă şi Midia Năvodari (31 km) a fost realizată în perioada 1983-1987. Inaugurat oficial în urmă cu 30 de ani, Canalul Dunăre-Marea Neagră se înscrie în rândul canalelor interioare care, potrivit specialiştilor, respectă cele mai înalte exigenţe internaţionale. Din punct de vedere tehnic, proiectul fiind comparabil cu obiective precum canalele Panama şi Suez.