O bună bucată de vreme după ce m-am stabilit la Chişinău, m-am întrebat care sunt motivele resentimentelor unor basarabeni faţă de cei din România. În timp, am avut ocazia să constat că, deşi erau susţinute cu texte şablon din varianta bolşevică, adică debilă, a istoriei, românii au din cu totul alte motive o imagine proastă în ochii unor oameni ai locului.
În ciuda argumentaţiei oficiale, nici acuzele aberante că sunt "faşîşti" sau urmaşi ai regimului burghezo-moşieresc care a "ocupat" Basarabia în interbelic, nici măcar legenda celebrei palme a jandarmului român nu sunt resorturile care îi determină pe unii dintre ei să aibă sentimente care merg de la reţinere şi până la ură faţă de cei din dreapta Prutului. Nici vorbă… Explicaţia acestui fenomen este una pe cât de banală, pe atât de îngrijorătoare. Este vorba de incidente la nivel personal, despre mărunte ciocniri individuale, care au marcat prin traume psihice minore, dar memorabile, întâlnirile cu persoane din România. O afacere eşuată, o insultă gratuită, o iubire neîmplinită, un produs furat de pe o tarabă dintr-un târg din România, o atitudine neprietenoasă a unui funcţionar de la vamă, gesturi mărunte, dar care, adăugate la stocul de informaţie falsă despre cei din ţara mare, ridică ziduri nevăzute, dar inexpugnabile la nivel mintal, între populaţia românească de pe ambele maluri ale celui mai urât râu din istoria României. Există în psihologie o teorie, numită "Piramida lui Janet", potrivit căreia o durere de măsea este mult mai apăsătoare pentru un individ, decât soarta a zeci de mii de victime într-o calamitate din celălalt colţ al lumii. Tot aşa, o experienţă personală nefericită poate prevala asupra unor superbe momente de istorie comună. Limbă, credinţă, tradiţii, valori - toate sunt şterse cu buretele atunci când un nesimţit, posesor de documente româneşti prin naştere, îl numeşte zeflemitor pe fiul sau nepotul celui deportat în gulag: "băi, rusule!". Personal, am avut ocazia să mă ciocnesc de mediocritatea unor concetăţeni de-ai mei care, odată ajunşi la Chişinău, afişau o atitudine de conquistadori retardaţi vizavi de băştinaşi. Complexaţi care nu au niciun merit acolo, vin să-şi descarce frustrările aici, adăugând resentimente la zestrea de prejudecăţi despre românii de peste Prut. Nu mi-e ruşine că sunt român când îi întâlnesc, ci mi-e ruşine că ei se denumesc români. În atare situaţie, nu îmi rămâne decât să apelez la înţelepciunea celui afectat de lipsa de educaţie a "compatriotului" şi să îl rog să ţină seama de o vorbă veche românească referitor la uscăciunile din păduri. Şi să îi demonstrez că "românaşii", aşa cum îi alintă ei pe fraţi, sunt, în majoritatea lor covârşitoare, oameni toleranţi, iubitori de neam, paşnici şi cu mult bun-simţ. Adică, frumoşi şi buni. Întocmai ca şi fraţii lor, românii din Basarabia.