Există o scurtă proză a lui Borges care, îndrăznesc să cred, rezolvă definitiv problema patriei şi, prin extensie, marea problemă derivată, cea a patriotismului. Se numeşte "Istoria războinicului şi a prizonierei" şi poate fi găsită într-unul din volumele de maturitate ale lui Borges, numit "Aleph".
În această bucată de proză, ni se prezintă două cazuri, opuse ca sens dar identice ca esenţă sau, cum spune autorul cu mult mai bine decît aş putea să o fac eu, "faţa şi reversul unei monede, pentru Dumnezeu egale". Despre primul caz, Borges ne spune că l-a aflat într-o carte a lui Croce. Este cazul lui Droctulft, un războinic longobard care participă la asediul Ravennei, în secolul al VI-lea sau al VIII-lea - sursele lui Borges sînt, desigur, borgesiene. Acest războinic, venit din întunericul reavăn al pădurilor nepătrunse, febril de energia păgînă a distrugerii, bîntuie alături de "ai săi" cîmpia nordică italiană ca să prăduiască, să siluiască, să ucidă, într-un delir pur al anarhiei. Însă trăieşte un şoc în faţa Ravennei, oraş în care vede ceva ce nu mai văzuse vreodată: "Vede ziua, marmura şi chiparoşii. Vede o lume multiplă, dar ordonată; vede un oraş, un organism făcut din statui, temple, grădini, case, biserici, fîntîni, capiteluri şi spaţii libere frumos ordonate." - spune Borges. Ceva în sufletul inocent şi crud al sălbaticului se mişcă, ceva nebănuit se deşteaptă în el sau, poate, ceva din el ce fusese atît de evident încît părea natural se stinge pentru totdeauna. Droctulft trece de partea Ravennei şi moare apărînd oraşul pe care venise să-l atace, împreună cu "ai săi". I s-a construit un mormînt superb pe care s-a scris un epitaf în latină. Purtat de instinctele sale pure, războinicul Droctulft nu avea nici cea mai vagă bănuială că poate exista ceva ce se numeşte istorie dar, din punctul de vedere al istoriei, el a avut dreptate, pentru că la capătul următoarelor secole, longobarzii "săi", care l-au socotit trădător cu toate consecinţele teribile pe care această acuzaţie le poate avea la un trib germanic, au devenit lombarzi ca şi locuitorii Ravennei şi apoi, cu toţii şi împreună cu alţii, italieni. Al doilea caz ajunge la cunoştinţa scriitorului din povestirea bunicii sale, soţia colonelului Borges, comandant prin 1870 al frontierelor argentiniene de la nord şi de la apus. Este cazul unei indience, al cărei nume autorul nu ni-l dezvăluie, sau poate că nici nu îl ştie, care era, de fapt, o englezoaică din Yorkshire. Părinţii ei emigraseră la Buenos Aires iar ea, copilă fiind, fusese răpită în timpul uneia dintre invazile de indieni care se întîmplau cu oarecare obişnuinţă în oraşele de la limita pampasului de atunci. Cincisprezece ani mai tîrziu, copila englezoaică devenise soţia unuia dintre cei mai bravi şefi de trib indieni, cu care avea doi copii şi era fericită. De altfel, acesta este şi răspunsul pe care indianca îl dă bunicii autorului, ea însăşi englezoiacă suferind de spleenul exilului marital de la marginea lumii, cînd aceasta îi propune să nu se mai întoarcă în sălbăticie, să îşi ia copii şi să revină în Anglia. "Sînt fericită!", i-a răspuns indianca, a întors spatele şi a plecat. În timp, în aceeaşi carne care îşi urma creşterea şi descreşterea, copila răpită se stinsese şi apăruse o femeie, care nu mai vorbea aproape deloc englezeşte, care se mîndrea cu soţul ei şef de trib şi cu copii lor, care se îmbrăca şi păşea ca o indiancă şi care, ca ultim manifest de identitate, a comis un gest cît o declaraţie existenţială definitivă: "... într-o fermă, aproape de mlaştini, cineva jupuia o oaie. Ca într-un vis, indianca a trecut în goana calului. S-a aruncat la pămînt şi a băut sîngele cald. Nu ştiu dacă a făcut-o pentru că nu putea altfel, sau ca un semn de dispreţ şi de sfidare". Aceşti doi oameni, un barbar care şi-a părăsit tribul pentru oraşul sofisticat pe care trebuia să-l distrugă, murind ca să-l apere şi o englezoaică din Yorkshire care a fost răpită de barbarii sud-americani şi care a devenit fericită în prizonieratul ei, sînt modele de patriotism. Lecţia lor îmi pare supremă şi - ştiu cît risc să spun asta! - mă tulbură mai adînc decît o poezie de O. Goga sau un discurs al lui N. Iorga. Recent, cînd golanii Antenei 3 l-au atacat pe Andrei Pleşu, am simţit acut cît este de insuportabil să fii român. Voi vorbi despre asta luni, dar acum mă mărginesc să spun că, în asemenea momente de depresie, mă gîndesc la povestea lui Borges, la războinic şi la prizonieră. Borges însuşi avea un sentiment patriotic rafinat şi discret, ca o reducţie pentru vioară a unei întregii simfonii, ca o nostalgie, căci nostalgia e tot ce poate fi mai trainic în sufletul unui scriitor sud-american. După cum îi plăcea să spună: "pentru mine, patria înseamnă un anumit acord de chitară, cîteva portrete şi o sabie veche." Patriotismul e un drum fără întoarcere pe care îl alegi sau, poate, te alege el. Patria e o povară pe care nu o poţi purta decît dacă eşti fericit cu ea - patriotul este un Sisif fericit, cum ar spune Camus. Dacă nu poţi fi aşa, înseamnă că nu ai ajuns la momentul patriotic al biografiei tale sau, poate, că nu ai în tine puterea acestei opţiuni - ceea ce, mă grăbesc să precizez, nu este deloc un semn de slăbiciune, un handicap sau o cauză de inferioritate. Unii ar zice, chiar, dimpotrivă. În orice caz, dacă ajungi pe drumul patriotismului pentru că te-au împins alţii sau pentru că ţi s-a spus că aşa e bine să fii, eşti pierdut. Atunci, patriotismul devine o conspiraţie împotriva ta, o iluzie uriaşă, dacă nu chiar o minciună criminală. Oricum, patriotismul camuflează un pericol enorm în nobleţea sa autentică. S-au comis prea multe atrocităţi în numele patriotismului ca să nu ne încordăm vigilenţa cînd cineva se ridică dintre noi şi ne spune că e un patriot care vrea să...