Aproape 70 de ani au trecut de la înfrângerea Germaniei naziste în război, dar judecând după propaganda rusă şi a unor forţe politice de la noi, atmosfera socială pentru unii este ca şi cum tancurile germane încă stau sub Moscova, iar stataliştii noştri încă luptă în tranşee şi visează noaptea clădirea Reichstag-ului.
În fiecare an, la Moscova, se organizează parade militare triumfale în cinstea victoriei, la Chişinău, în Piaţa Marii Adunări Naţionale (altarul luptei împotriva ocupaţiei sovietice), sunt organizate concerte pompoase, şi încă la tot pasul auzim despre fascişti şi grava ameninţare pe care o prezintă. Atunci victoria asupra cui o sărbătoresc ei pe 9 mai?
Odată cu Revoluţia din Ucraina, termenul a căpătat o nouă vigoare, pericolul fascist părând mai mare decât în 1941. Acelaşi lucru se observă şi în Moldova. Pe unde n-ai călca, dai de câte un fascist, iar diversitatea de fascişti se constituie într-o adevărată "enciclopedie sovietică moldovenească". Este adevărat că în întreaga Europă funcţionează numeroase organizaţii neo-naziste, cel mai des ilegale, de altfel destul de diferite ca ideologie, în funcţie de condiţiile concrete ale statului, dar oricât de uimitor ar părea la prima vedere, cele mai multe organizaţii de acest tip, cu cei mai mulţi membri, se află în Rusia, în chiar "templul" victoriei asupra nazismului. De unde s-a luat această frică patologică de fascism ? Care se manifestă cu atât mai mult cu cât mai puţin se cunosc "canoanele" ideologiei fasciste.
Încă de la începuturile sale, statul sovietic a fost construit pe frică. La început era frica de contrarevoluţionari şi trădători (duşmani ai poporului), apoi, odată cu Al Doilea Război Mondial, acest rol a fost trecut treptat fascismului, pentru ca după război (şi victoria poporului sovietic) pe piedestalul fricii să urce capitalismul imperialist. După destrămarea URSS pericolul capitalist a dispărut, odată ce foştii conducători ai proletariatului mondial au devenit lideri ai elitei financiare, dacă nu mondiale, cel puţin a spaţiului ex-sovietic. Cum frica de contrarevoluţie nu putea prinde la cetăţenii care n-au trăit revoluţia, s-a revenit oportun la antifascism, şi nostalgia iminentă pentru "vremurile bune" sovietice. Astfel a apărut mitul fascismului omniprezent, iar nostalgicii îndoctrinaţi au înghiţit flămânzi momeala. Mai ales cei profund nemulţumiţi de căderea uniunii au început a-i echivala pe toţi adevăraţii, ori presupuşii, vinovaţi de destrămare, precum şi pe toţi ceilalţi adversari politici, ca fascişti, termen devenit determinant pentru orice rău în percepţia lor.
Puţini dintre ei cunosc în ce a constat într-adevăr ideologia fascistă, mai ales puţini dintre ei ştiu că Uniunea Sovietică puţin a luptat împotriva fascismului, deoarece în Germania n-a fost niciodată fascism. Acolo a fost naţional-socialismul, care în multe aspecte se deosebeşte puternic de fascismul mussolinian. Dar, din motive rămase enigmatice, pentru ideologii stalinişti termenul fascist a fost mai uşor pronunţabil, şi mai pe înţelesul (mai exact pe neînţelesul) omului sovietic, în comparaţie cu mult mai complicatul naţional-socialism, care cerea mai multe explicaţii teoretice de sens. Mai mult, puţini dintre luptătorii de astăzi cu fascismul cunosc semnificaţia propriu-zisă a termenului şi originea sa. Cum fasciile erau în Roma antică simbolurile puterii de stat, purtate de lictorii (însoţitorii şi bodyguarzii) magistraţilor, se poate la un moment dat spune că şi secera cu ciocanul, în calitate de simboluri ale puterii clasei muncitoare, la fel sunt simboluri fasciste. Asta, desigur, ar arde windows-ul şi aşa virusat al comuniştilor, socialiştilor şi altor românofobi şi rusofili de la noi.
Din câte se vede însă, se conturează o diferenţă esenţială între un fascist (clasic mussolinian, ori un nazist hitlerist) şi un faşîst contemporan. Dacă primul rămâne un adept al respectivei ideologii, atunci ultimul nu are o definiţie concretă. Faşîst este oricine se numeşte român şi numeşte limba română, oricine neagă eliberarea sovietică din 1940 şi existenţa poporului moldovenesc, şi în general oricine este antirus (din orice motiv n-ar fi) ori antisovietic. Chiar şi un comunist antirus ar putea ajunge la un moment dat în lista faşîştilor, ori cum spunea Stalin, social-fascişti (la noi asta este imposibil, dar în general chiar fondatorii comunismului au fost antiruşi). Similar, ucrainenii care nu acceptă să se considere o ramură secundară a ruşilor, nu doresc să vadă în Ucraina un satelit al Rusiei, şi manifestă cel mai mic semn de dragoste faţă de propria naţiune (cât de incipientă n-ar fi ea în sensul modern al cuvântului), sunt fără îndoială fascişti înrăiţi. Arborarea drapelului României la Chişinău este calificată drept fascism pur, deşi fluturarea drapelului rus în Harkov şi Doneţk este manifestare de voinţă populară patriotică.
În general, faşîstul din Moldova este o fiinţă malefică a mitologiei antice moldoveneşti, care poate intra în orice om, se manifestă prin cuvintele român şi unire (în Ucraina prin cuvintele "Slava Ukrainî"), şi poate fi izgonit doar de exorcişti profesionişti, şcoliţi în KGB, precum episcopul Markel de Bălţi ori "Ordinul Berkuţilor". Pentru a te proteja de acest duh rău, trebuie să ai în casă un portret al preşedintelui Putin, ori cel puţin un drapel roşu cu un bou fără ochi pe el, să porţi o amuletă sub forma unui tricou cu inscripţia "Eu îs moldovan, eu grăiesc moldoveneşte", şi când vezi unul să rosteşti de trei ori "Tamojenîi Soiuz"(Uniunea Vamală). Cum spunea cel mai cunoscut fumător din istorie, Winston Churchill: "fasciştii din viitor se vor numi antifascişti".