Zilele trecute, am regăsit în bibliotecă o carte pe care am preţuit-o mult la apariţie: "Omul recent" de H.R.Patapievici. Mi-au rămas în minte, încă de la prima lectură a acestei cărţi, fragmente de silogisme, formule şi referinţe, aşa că am redeschis-o cu plăcere şi am alunecat între paginile ei cu o inexplicabilă melancolie.
După mai bine de un ceas, parfumul de santal adormit între rîndurile cărţii (pentru mine, aşa miroase melancolia!) m-a intrigat şi mi-a venit ideea de a merge la prima pagină de după copertă, ca să cercetez, totuşi, de ce mă cuprinde. De ce sînt melancolic citind rînduri care, la prima întîlnire, mi-au stîrnit entuziasm şi energie? Nu ar fi normal să repet exaltarea de atunci? De ce am impresia că privirea mea e încercănată cînd am sub ochi pagini sclipitoare? Ce-o fi cu mine? Am ajuns, aşadar, la începutul volumului şi am văzut ceea ce era de văzut: cartea a apărut în 2001. Acum 13 ani. Era o altă lume. Iată pricina melancoliei mele – cumva, spiritul meu a reacţionat la vechimea ideilor pe care le primisem în această carte punîndu-le în contextul amintirilor personale şi a comandat melancolie sufletului meu. Explicîndu-mi, astfel, starea, o ciudată vioiciune a pus stăpînire pe mine. Mi-am dat seama că ideile acestei cărţi fac parte din structura autenticităţii mele – poate că şi a lumii. Am închis cartea dlui Patapievici şi m-am aşezat să scriu aceste rînduri. Simt că e ceva importande spus despre această carte. Mai întîi, mie mi se pare că nu are seamăn în eseistica noastră. Eu nu mai ştiu o altă critică a modernităţii atît de subtilă şi atît de lucidă. Cartea nu este nici pe departe o respingere a modernităţii şi nici o pledoarie pentru întoarcere sau pentru recluziune. Cartea vorbeşte, însă, despre pericolele modernităţii şi sugerează ce ar trebui să facem pentru a le evita. Căci capcanele modernităţii duc, toate, într-un singur punct final: evacuarea umanităţii din om. Dl. Patapievici adaugă, însă, că modernitatea conţine în sine toate instrumentele cu care omul îi poate evita capcanele. Nu trebuie decît să le caute atent şi, dacă se poate, în tihnă. Nu trebuie decît să le folosească înţelept. Reperele fundamentale ale verticalei, chiar dacă sînt ameninţate, persistă şi rodesc. Valorile consacrate în mileniile de practică umană operează, chiar dacă sînt sufocate de relativism. Libertatea specifică sistemelor de stat moderne permite, încă, exerciţiul imaginaţiei şi uzul inteligenţei, ba chiar accesul la înţelepciune, chiar dacă o trivializează şi o dezvrăjesc. Parafrazînd o vorbă a lui Oakeshott folosită de autor ca "teză preliminară", încă se mai poate investiga eternitatea prin analiza fenomenologiei asocierii civile. Greu, dar se poate! Modernitatea, într-adevăr, a temperat barbarii. I-a mutat, din afara cetăţii, în interior, le-a dat statut (toţi sîntem egali, iar cei mai aparte dintre noi se bucură chiar de protecţie) şi le-a dat valoare (o întreagă cultură pop s-a născut din admiraţia pentru barbarie). "Multiculti" a anulat, practicat, ideea de barbarie fără, însă, să pericliteze cu ceva pe barbari. Pe de altă parte, modernitatea a indus paşnic în mintea oamenilor cea mai periculoasă idee cu putinţă: aceea că Dumnezeu a murit. Sau s-a îndepărtat. Sau nu (mai) este. Sau este diluat, căci sînt mai mulţi – o multiplicitate care, pentru Dumnezeu, echivalează cu anularea. Plantarea Dumnezeului creştin în politeism cultural înseamnă, de fapt, suprimarea Sa. De ce modernitatea consideră că asta este una dintre cele mai curajoase şi mai fecunde idei din istoria civlizaţiei noastre, rămîne o stupoare a spiritului. Omul recent este paradoxal ca un desen cubist – pe cît este de plurivalent, pe atît este de unilateral, cu cît se preocupă mai mult să îşi înlăture limitele, cu atît îşi anulează dimensiunile. După 13 ani, "Omul recent" este o carte vie. Are inimă sănătoasă, spune, încă, adevăruri şi îşi vede, liniştită, de destinul ei. Cît despre omul recent, şi el pare a fi în plină formă, mulţumesc de întrebare.