Intelectualii publici se hrănesc perpetuu dintr-o revoltă morală. Ceva fundamental îi provoacă. Ceea ce îi provoacă este exact ceea ce le determină profilul şi tipul de influenţă în cetate.
Două decenii după 1989, piesajul intelectual românesc a fost dominat de intelectualii născuţi din şi pentru anti-comunism. Încet-încet, intelectualii născuţi din şi pentru anti-capitalism îi copleşesc. Deocamdată, numericeşte – chiar dacă nu sînt mai puternici, sînt mai mulţi. Prestigiul este, încă, la cei dintîi. Tinereţea este la cei din urmă. Legendele intelectuale sînt în tabăra veche, dar viitorul este în cea nouă. Audienţa măsurată în număr de cărţi vîndute, rating la emisiuni tv şi vizualizări pe internet, notorietatea şi admiraţia publică sînt, încă, la primii. Dar febrilitatea şi energia devenirii, acţiunea şi insistenţa, sprintul şi determinarea sînt la cei mai tineri. Tendinţa este evidentă: într-un viitor oarecare peisajul intelectual românesc va fi dominat de criticii capitalismului, iar comunismul va deveni un eveniment istoric îndepărtat, cam cum ne apare acum ciuma lui Caragea. Efectele pe care le va avea asupra naţiunii estomparea memoriei comunismului sînt greu de prevăzut. Fără să o putem sigur prezice, nu putem exclude chiar realizarea celui mai cumplit dintre aceste efecte: repetarea, într-o formă sau alta, a episodului comunist. În orice caz, dinamica elitelor intelectuale româneşti este trepidantă şi merită o privire mai atentă. În 1990, am pornit cu toţii de la cîteva convingeri comune. Prima, era aceea că regimul comunist a fost, în general, rău. Pe această valorizare părea că se reclădeşte o întreagă morală publică. Sigur că mai erau ici-colo unii sau alţii care spuneau altceva, dar pînă şi cei care nu mureau de dragul Occidentului recunoşteau că, în datele lui esenţiale, comunismul a fost rău. Chiar şi aceia care vorbeau despre canalul Dunăre-Marea Neagră, despre metrou şi despre Casa Poporului, despre cartierele de blocuri şi despre hidrocentrale cu un fior de emoţie, recunoşteau că vremea puşcăriilor politice şi a cozilor la pîine şi lapte a fost, totuşi, nefericită. Pe această cvasi-unanimă convingere o anumită elită intelectuală a devenit proeminentă. Tot atunci, piaţa intelectuală a devenit liberă în România, pentru prima dată după aproape 6 decenii (reamintesc că, din punct de vedere cultural, cenzura a operat în România, sub semne schimbătoare, dar neîntrerupt de la instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea pînă în 1990). Începînd cu 1990, solidaritatea societăţii româneşti – cîtă era! – a colapsat la provocarea politicii: pluripartidismul a generat falii sociale profunde. Ne-o fi oprimat comunismul pe toţi, la grămadă, dar cît de diferiţi sîntem, de fapt, am aflat doar după comunism. În timp ce România se privea şocată, văzîndu-se pe sine cît este de înapoiată în raport cu Vestul şi cît este de dezbinată, se petrecea unul dintre cele mai sănătoase fenomene de după 1990: tinerii studioşi începeau să circule în lume. Deschiderea de după 1990 a fost, înainte de toate, lor profitabilă. Un număr imens de tineri au plecat în Europa sau în America să studieze din 1990 pînă astăzi. Unii foarte fragezi, adică începînd chiar cu ultimul an de liceu sau imediat după aceea, alţii după facultate, pentru masterat şi doctorat, unii pentru studii post-doc, dar şi mulţi, foarte mulţi numai pentru o perioadă oarecare de timp în cadrul programelor de schimburi între facultăţile româneşti şi universităţile străine. Unii dintre aceştia au rămas să-şi facă cariere în străinătate, alţii s-au întors. Dar chiar şi cei care au rămas acolo, nu s-au înstrăinat pentru că apăruse instrumentul care face imposibilă depeizarea dramatică: internetul. În plus, călătoriile lor acasă sau ale apropiaţilor la ei nu mai erau deloc o problemă. Impactul acestor tineri asupra spiritului românesc a început să se simtă. Au adus cu ei spiritul care domină mediile academice euro-atlantice şi acest spirit s-a propagat şi a înmugurit. Ei sînt noii paşoptişti. Ca şi vechii paşoptişti, ei îşi construiesc identitatea pe o altă sensibilitate politică decît cea "tradiţională", majoritară încă. Pentru ei, nu comunismul şi siajul său istoric este pericolul principal, ci capitalismul cu sălbăticiile sale. De aceea, aceşti oameni sînt mult mai sensibili la ecologie decît la statul de drept, mult mai sensibili la egalitate socială decît la securism, mult mai sensibili la formele actuale de control social decît la rănile mai mult sau mai puţin cicatrizate lăsate pe trupul României de trecutul opresiv. Ei practică echivalenţele morale (toţi politicienii sînt răi, orice protest împotriva unuia trebuie însoţit de protest împotriva celui care i se opune; America e la fel de rea ca Rusia; Antena 3 e la fel de nocivă ca B1 etc.), sînt furioşi pe Biserica Ortodoxă Română (fără să fie neapărat atei sau agnostici, ei simt că BOR este anacronică chiar dacă nu o cunosc foarte bine) şi valorizează protestul paşnic. Interesant este cum se raportează aceste elite intelectuale la realitatea politică românescă, dar şi felul în care politicienii înţeleg sau nu acest trend. Dar, despre toate astea,mîine.