Dacă îi cauţi numele pe Wikipedia - varianta franceză, lui Michel de Montaigne (1533 – 1592) i se spune "moralist al Renaşterii şi filozof independent". Lumea, în general, ştie despre el că este autorul unei cărţi intitulate "Eseuri" şi că această carte, o panoramă a tot ceea ce este omenesc, lansează în veac stilul eseistic.
Eseul (de la fraţuzescul "essai" = încercare) este o scriere care nu se încadrează în nici unul din genurile literare clasice, atît sub aspectul formei, cît şi sub aspectul conţinutului. A devenit, rapid, o variantă mult folosită de autori pentru că elimină complet rigorile altor genuri, lăsînd libertate deplină ideii şi expresiei – eseul a sfîrşit prin a deveni un gen în sine, după ce a încercat să nu fie nici un gen. Caracterizarea lui Montaigne drept "moralist al Renaşterii şi filozof independent" este destul de cuprinzătoare. Montainge este primul vîrf în şirul marilor marilor moralişti francezi – va fi urmat pe acest drum de Pascal, Chamfort, La Rochefoucald, La Bruyere, La Fontaine, Vauvenargues şi alţii. Sigur, nu este primul la modul absolut. Autori care să scrie despre caracterele şi temperamentele oamenilor plasîndu-se într-o poziţie de evaluare a acestora, autori care au reflectat asupra acestei materii, au mai fost. Dar nimeni pînă la Montaigne nu a putut produce, pe această linie, ceva atît de consistent şi memorabil, atît de fermecător şi de inteligent. Unii spun că nici alţii, după el, nu au mai reuşit. Montaigne venea dintr-o familie înstărită, cu oarece tradiţie politică locală, aşa că era în logica firească a lucrurilor să cumpere o funcţie cît de cît împortantă de tînăr. La 22 de ani a devenit un fel de asesor la "Cour des aides" din Perigueux – o instanţă a Vechiului Regim francez care judeca pricini de natură fiscală şi financiară. Unii biografi se grăbesc să spună că era magistrat, deşi nu ştim să fi studiat dreptul. De fapt, nu ştim mai nimic despre studiile lui, în afara unui scurt episod de instrucţie în retorică şi gramatică, pe la 14 ani. La "Cours des aides", Montaigne a lucrat un singur an, obţinînd apoi un loc în Parlamentul de la Bordeaux. Aici, se produce cel mai important moment al biografiei sale: întîlnirea cu La Boetie, poet cu studii de drept, umanist cu spirit liber, autor al unei cărţi care a rămas valabilă pînă astăzi şi al cărei titlu spune totul, "Discurs despre servitutea voluntară". Prietenia lor va deveni legendară pînă la punctul la care, dacă s-ar scrie astăzi o istorie universală a prieteniei, cea dintre Montaigne şi La Boetie ar figura obligatoriu. Însă, La Boetie a murit la patru ani după ce l-a cunoscut pe Montaigne. Moartea timpurie a prietenului l-a afectat mult de Montainge care s-a repezit imediat în concupiscenţă. Se va căsători, resemnat, în 1565 cu fiica unuia dintre cei mai importanţi oameni din Parlament, dar, chiar şi aşa, cînd va solicita în 1569 să avanseze în Camera spuerioară a Parlamentului, va fi refuzat. Aşadar, în 1570 demisionează din Parlament şi decide să se retragă pe domeniul său din Dordogne. Acolo, îşi amenajează o bibliotecă, în care petrece tot timpul citind şi scriind "Eseurile". Primele două părţi vor fi scrise pînă în 1574. Scrierea ultimei părţi, precum şi revizuirea primleor două, va dura, însă, pînă la sfîrşitul vieţii sale. Biografia lui Montaigne este, desigur, mai amplă – implicarea lui politică nu se limitează la ceea ce am schiţat mai sus, iar retragerea sa nu a fost definitivă. Din cînd în cînd, a revenit în tumultul politic teribil al acelei epoci. Interesant este, însă, că acest om a putut spune, la 38 de ani, "am obosit de atîta politică, mă retrag să mă ocup de filozofie". Oboseala de lumea prin care a umblat uneori cu frenezie, l-a cuprins destul de devreme pe Montaigne. Din ceea ce a scris, obosit de lume fiind, vedem bine că, de fapt, nu era oboseală, ci înţelepţire. Montaigne e stoic uneori, sceptic alteori, dar forjează o viziune coerentă şi cuprinzătoare asupra naturii umane. Ca şi alţi moralişti, el crede că raportul dintre om şi umanitate este cam ca raportul dintre picătura de apă şi ocean – diferenţa este de cantitate, nu de compoziţie. Aşa cum într-o picătură de apă poţi găsi compoziţia chimică a întregului ocean, într-un om poţi vedea alcătuirea lăuntrică a umanităţii. Iar acel om, poţi fi chiar tu. "Eseuri" este o capodoperă, una din marile cărţi ale culturii europene. La noi, din cîte ştiu, nu a apărut după 1990 vreo ediţie nouă. Lucrăm, în continuare, cu varianta românească din 1966, de la Editura Ştiinţifică. Acea ediţie, deşi are o traducere valabilă şi azi (fără să fiu specializat în franceza veche şi fără să fi putut citi textul original, remarc fluiditatea limbii, articularea nuanţată a ideilor şi claritatea mesajului montaigneian în limba română, ceea ce indică o traducere bună), are un aparat critic elaborat de Dan Bădărău mult prea datat, ridicol de ideologizat pentru un cititor de astăzi. O nouă ediţie românească a "Eseurilor" este de dorit – chiar dacă s-ar folosi tot traducerea ediţiei din 1966, semnată Mariella Seulescu, un aparat critic nou se impune.