La început de an se cuvine, cred, o evaluare. Cum stau cu ceea ce mi-am propus să fac în acest colţ de pagină?
Totul a început prin vara anului trecut, cînd Dan Andronic mi-a spus că se gîndeşte de multă vreme să ofere zilnic publicului interesat de cultură ceva interesant de citit, în registrul jurnalistic se-nţelege. Nu avea idee cît de larg sau cît de restrîns este acest gen de public, dar ştia că există. Mi-a propus, în consecinţă, să scriu zilnic cîte un text pe o temă culturală oarecare, să vedem ce răspuns avem. Ideea era, fireşte, nu aceea de a ţine lecţii, ci aceea de a stîrni curiozităţi – poate chiar meditaţii. Cititorul ideal pentru ceea ce fac eu aici este acela care, după ce parcurge textul meu, pleacă cu o informaţie care îl bucură, pleacă cu o curiozitate pe care o duce măcar un pas mai departe (caută să afle mai multe despre subiect, de pildă, se duce măcar pe wikipedia sau pe youtube pentru cîteva minute) sau, cel puţin, pleacă cu sentimentul solidarităţii cu o mică comunitate care împărtăşeşte acelaşi gen de bucurii. Dacă se întîmplă să mai şi lase un comentariu, o impresie, ceva nespus, dar de el ştiut legat de subiect, cu atît mai bine. Am acceptat provocarea lui Dan Andronic ştiind că va fi cumplit de greu să scriu zilnic. El a ţinut la această ritmicitate din considerente de management editorial. Eu am acceptat din considerente pur personale: vroiam să văd dacă pot şi cît pot, dar vroiam şi să îndestulez abundent nesaţul revenirii la unele preocupări şi obişnuinţe mai vechi, suspendate în timpul parantezei politice pe care am trăit-o între 2008 şi 2012. Aşadar, din 15 octombrie 2012, am început rubrica "Dictatura culturii". Cititorii ziarului tipărit sînt familiarizaţi cu ea. Cei care frecventează exclusiv versiunea on-line nu remarcă această identitate de rubrică, ci găsesc textul meu împreună cu editorialele zilnice ale ziarului. De aici, a apărut prima mică problemă. Cititorii care vin în secţiunea de editoriale ale EVZ au exclusiv aşteptări politice. Vor să afle opinii despre politică. De aceea, un timp, primeam semnale iritate din partea lor: ţara arde şi mata te ţii de prostioare, mi se spunea. Şi astăzi, rar, mai primesc asemenea reproşuri. Datoria patriotică cere să luptăm cu Ponta şi cu Anonescu şi mata scrii despre Nureyev sau Eminescu! Sînt absolut de acord că datoria patriotică cere să luptăm cu Ponta şi cu Antonescu, dar nu cred că e sănătos ca această luptă să ne ocupe chiar toată existenţa - nu vrem să ajungem nişte zombii ai urii, nişte soldaţi de Antena3 pe invers, nu? Atunci, e bine să mai citim şi altceva, să ne îndreptăm gîndul şi spre alte orizonturi, să ne aerisim sufletele niţel. În fond, un ziar serios trebuie să fie o materie de lectură care vizează întreaga complexitate a cititorului. Un ziar unidimensional nu respectă cititorul, considerîndu-l o fiinţă mononeuronală. După afişajele on-line, textele de la "Dictatura culturii" au o audienţă destul de bună, fiind unele dintre cele mai citite texte culturale în ansamblul articolelor de gen din presa noastră cotidiană. Sînt cititori care şi-au făcut deja un obicei din a căuta zilnic aceste texte. Unii, îşi beau cafeaua de dimineaţă citind "Dictatura culturii". Îmbucurătoare sînt, mai ales, comentariile pe care cititorii le lasă sub articole. Imensa lor majoritate sînt de o frumoasă ţinută. Dacă compar cu ceea ce se găseşte sub articolele publicate în general în versiunile on-line ale ziarelor noaste, ai zice că vin din altă lume. Lipsesc atacurile jignitoare, înjurăturile grobiene şi revărsările de viscere; nimeni nu flegmează, nu urlă şi nu se scaldă, voluptuos, în lături, nimeni nu delirează, nimeni nu halucinează. Atacurile la persoana celui care semnează articolul sau atacurile între comentatori nu există. Vorba unui cititor, am reuşit să sădim o pădurice în care trolii nu au năvălit. Respectul pe care şi-l arată cititorii rubricii mele între ei este unic, din păcate, în presa on-line. Sînt nu doar onorat, ci de-a dreptul fericit să văd că textele mele stîrnesc dialoguri civilizate, informate şi inteligente, că ideea primează şi politeţea e de rigoare. Din cîte ştiu, acesta este singurul forum de comentarii din întreaga presă on-line în care cititorii folosesc, între ei, pronumele de politeţe. Nu spun vorbă mare, în fond sîntem foarte puţini, dar chiar am convingerea că, sub puterea culturii, se poate recupera ceva important şi, din păcate, pierdut: respectul. În ceea ce mă priveşte, îmi reproşez că, în graba scrierii textelor, comit uneori greşeli dactilo – cu ocazia asta am aflat că au dispărut posturile de corectori din redacţiile ziarelor noastre. Criza! Capul limpede nu poate să facă corectura fiecărui text sub aspect ortografic, gramatical şi de punctuaţie – e doar unul singur, potopit de toate treburile zilnice ale redacţiei. Dar, astea sînt vremurile, n-avem ce face... Cum scopul efortului nostru este acela de a construi comunicarea cu cititorii interesaţi şi de cele ale spiritului, nu doar de urzelile tronului, sugestiile dumneavoastră referitoare la această rubrică sînt binevenite oricînd. Luîndu-mi, pioniereşte, angajamentul că voi fi mai atent cînd scriu la computer, mulţumindu-vă pentru că aţi ajuns pînă aici împreună cu mine, vă anunţ că vom continua.