S-a stins din viaţă acum 100 de ani. Centenarul morţii pictorului Ştefan Luchian „a avut loc” pe 28 iunie.
Delicatețea pictorului care a schițat frânturi de lume aproape că nu mai îți are locul într-o lume care i-a marcat centenarul așa cum a putut, nici mai bine nici mai rău, apoape banal, dar normal. Dacă totul era cu fast, dacă de dimineața până seara vedeam la TV numai anemonele și garoafele lui Luchian, atunci cu siguranță am fi avut nevoie de mulți doctori pentru a ne lua pulsul ridicat de atâta reală cultură.
Criticii de artă spun că “din boală i s-a zămislit opera”. Un document al vremii îl numește pe Luchian “un leneș distins”. A început să picteze natură moartă abia atunci când s-a îmbolnăvit. Cine ar fi zis că cel care fusese sportiv de performanță (câștigase prima cursă de velocipede Giurgiu-București), că cel nelipsit de la bătaile cu flori de la Șosea, va ajunge un supus al bolii?
Se spune că Luchian avea câţiva oameni de încredere care îi aranjau florile în vas. Atunci când picta flori, Luchian pare să nu vadă petalele, tulpinele, staminele etc., ci formele şi culorile, folosind cu neâmblânzită vehemență. Nimeni nu poate ști care este adevărul adevărat. “Trebuie ca subiectul să fie învăluit”, spunea Luchian. Se pare că atunci când florile i se păreau perfecte pentru a fi “așternute” pe pânză, Luchian fredona un pasaj din "Oda Bucuriei" şi…începea să picteze!
“Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realitaţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii trezeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit” (Tudor Vianu)...Și, cu siguranță, nu lumea în care trăim.
Într-o noapte, Luchian a fost vizitat de George Enescu. Venise să îi cânte la vioară spre a-i mai alina suferința...