Pe data de 7 noiembrie 1990 era publicată în ”România liberă” Declarația de principii a Alianței Civice. O lună mai târziu alegeam să devin jurnalist în presa liberă, angajându-mă la primul cotidian particular înființat aici, acasă, de un român care revenea din exilul străinătății, Ion Rațiu, decis să se implice cu toate forțele în democratizarea României: ”Cotidianul”.

După trei ani eram jurnalist la departamentul de politică internă al României libere, un jurnalist care apoi, până în anul 1996, a relatat de la de mitingurile Alianței și de la ședințele Convenției Democratice din România, din care AC a făcut parte.

Profesional, am crescut împreună cu Alianța Civică, am devenit editorialist și conducător al departamentului de politică internă, la rândul meu convinsă că ”Nu putem reuşi decât împreună!”.

Sloganul AC, era la fel de actual și pentru noua generație post-decembristă de jurnaliști. Așa a și fost. Azi s-a prăfuit sau a fost prăfuit de interesele strict economice ale noilor proprietari de presă.

Discutam recent cu Ana Blandiana care îmi spunea că în anii 90 doar și trei rânduri dacă apăreau în ”România liberă” despre convocarea unui miting în Piața Universității, a doua zi în Piață erau peste 100.000 de oameni.

În 2015, cu greu se mai adună participanți la miting și de fiecare dată organizatorii se întreabă cum de s-a întâmplat să fie atât de puțini, de ce atât de puțină implicare în rezolvarea temei respective, de fiecare dată considerată importantă.

Ce a fost, ce a reprezentat Alianța Civică? Mulți au fost cei care au analizat acest fenomen. Acest conglomerat de personalități și modalitatea lor de a pătrunde, prin analizele și acțiunile lor, în inima democrației românești care, după răsturnarea dictaturii ceaușiste, avea urgentă nevoie de susținere, de conectare la un aparat, apoi operată și repusă la loc, viguroasă, în corpul aspirațiilor noastre naționale. Din perspectiva jurnalistului, îndrept analiza către gradul de implicare al românilor: atunci și acum.

Nu existau platforme on line pe care să se adune semnături, nu existau telefoane mobile și nici rețele de socializare. Exista o presă majoritar obedientă ce cu greu s-a desprins de trecut. Și o presă în renaștere. Care a ajutat atunci când milioane de români au decis să acționeze, iar viața lor a fost marcată de anumite idealuri, conștienți că este nevoie de ”un efort al nostru, al tuturor”, dedicați în întregime ”redresării naționale”.

Că este necesară o ”reînviere grabnică a valorilor morale afirmate în revoluţie” și ”o reformă radicală şi realistă, ca singura ieşire din situaţia în care ne aflăm”, ba chiar de unirea românilor de pretutindeni. Însă românii de pretutindeni au reacționat abia în anul 2014, după 24 de ani, atunci când au realizat cât de important este cuvântul lor pentru țară.

De ce a reușit, sau mai bine spus: a reușit Alianța Civică să își atingă obiectivele? În mare parte da. Prin faptul că împreună cu partidele istorice cu care a colaborat a reușit să producă prima schimbare politică majoră în 1996 și contribuția decisivă la aducerea la putere a unor lideri noi, în Guvern și la Palatul Cotroceni, despre care oamenii credeau că vor avea forța și determinarea să producă schimbarea ireversibilă/ desprinderea definitivă nu numai de comunism ci, în general, de orice mentalitate ar fi putut frâna reformarea morală a societății românești și dezvoltarea ei autentică, bazată pe voința populară.

După aderarea noastră la NATO și UE, liderii Alianței Civice au decis să predea altora ștafeta. Respectiv politicienilor. Noii generații de politicieni. Care pe urmă s-au dovedit a fi tot ei, cei vechi, găsind în resursele moștenite capacitatea de a se reinventa, de a se perpetua în structurile de decizie ale statului.

Dacă în anii 90 cei care doreau schimbarea fără să devină membri de partid au găsit puternic reper de coalizare în Alianța Civică și în resursele ei, nu financiare, ci de convocare a mulțimilor în jurul unui proiect esențial de țară cu aspirații euro-atlantice, cei care doreau și doresc acum schimbarea asistă neputincioși la tabloidizarea nu numai a presei românești, ci a societății noastre în general.

Tinerii care au ieșit pe stradă începând cu anul 2012 uniți în jurul ideii salvării resurselor noastre naționale, aceasta fiind a doua mare mișcare după cea din anii 90, au înțeles și bine și greșit ce înseamnă activismul civic. În sensul că și-au lăsat aspirațiile împlinite numai pe jumătate sau chiar mai puțin. Au crezut că dacă militează punctual pentru un obiectiv, deși ei înșiși intuiseră mai multe probleme, și reușesc cumva să împiedice un mare abuz, înseamnă că le-au rezolvat pe toate. Și s-au oprit.

Lăsând lucrurile pe mai mult de jumătate nerezolvate și pasându-le politicienilor, fără a se mai preocupa de finalizare, rezolvarea scurtei lor liste de revendicări. Nu la fel a procedat și Alianța Civică. Obiectivul asumat, de identificare și promovare a unor personalități noi, care să contribuie la o schimbare majoră politică și economică a țării, a fost îndeplinit până la capăt. Deosebirea este și că Alianța a găsit lideri noi, nu i-a lăsat tot ce aceia în care populația nu mai credea, să promoveze obiective pe care vechii politicieni nu le-au înțeles în esența lor. Pentru că încă nu erau pregătiți să o facă.

Astăzi, nici nu există acei lideri politici competenți, dar și onești, în care lumea să creadă. În absența lor, românii nici nu știu cui ar putea acorda susținere masivă, fără de care reformele eșuează. De aici și lipsa de implicare. Fiecare cetățean se mai implică astăzi doar punctual, în rezolvarea unor chestiuni care, la fel de punctual, îi afectează direct viața personală.

De aici și supapa găsită de populație și pe care nimeni nu și-o explică. În ciuda faptului că, potrivit Indexului sustenabilității societății civile, în decembrie 2014, Registrul Național al ONG-urilor includea 90.515 organizații ce activează în diverse domenii de activitate, grupate unele chiar și în mega coaliții nonguvernamentale, România are una dintre cele mai scăzute rate de afiliere la o organizație a societății civile. Doar 3-4% dintre romani sunt înscriși într-un ONG, în timp ce media europeană este de aproximativ 20%.  Deși sunt cele mai noi și cele mai puțin cunoscute entități ale societății civile, s-au identificat recent, la nivel național, nu mai puțin de 543 de grupuri informale, care activează în toată țara (potrivit rezultatelor unei cercetări realizată în perioada aprilie - iulie 2015 de Fundația pentru o societate deschisă).

Este o evoluție sau o involuție faptul că oamenii decid, încet, dar sigur, să se asocieze informal, în grupuri care nu au personalitate juridică, dar care devin extrem de eficiente în rezolvarea problemelor punctuale? În lipsa unor lideri care să fie ei înșiși repere morale, nereformate multe dintre ele, cu propriile interese financiare sau economice, organizațiile sunt percepute ca forme fără fond. Partidele nu mai reacționează la vocea organizațiilor așa cum o făceau în anii 90, iar acesta este un motiv în plus pentru care societatea civilă instituționalizată este privită cu neîncredere. În ciuda profesionalizării ei, în ciuda bagajului birocratic acumulat, sau poate tocmai de asta, chiar și în ciuda creșterii capacității de lobby și advocacy.

Divizată era societatea și în anii 90. În anul 2015 o regăsim la fel de divizată. Rezultat al campaniilor negative ce au determinat, și încă o fac, rupturi profunde în societatea românească: între românii din străinătate și românii de acasă, între jurnaliști și cei pentru care scriu, între medici și pacienți, între profesori și elevi, etc. Cel mai profund însă între clasa politică și cetățeni, cu toate prăpastiile de rigoare: între partide și electorat, între Guvern și cei pentru care guvernează, și așa mai departe. La fel se întâmplă și cu societatea civilă, fiind o prăpastie între liderii de asociații și beneficiarii acțiunilor lor.

Absența implicării o regăsim pe toate palierele societății noastre. Și, atunci când oamenii știu că numai prin ei înșiși pot reuși, negăsind în viața publică nici un model care să-i ajute să înțeleagă, nici un argument care să-i ajute să aplice cumva sloganul din 90 al Alianței Civice ”numai împreună putem reuși”, au decis simplu, dar atât de radical, să se mobilizeze exemplar. Dar numai în privința capacității de acțiune generată de rezolvarea propriilor probleme ce sunt furnizate, din belșug, de viața de zi cu zi.

Soluția este pe atât de simplă, dar pe atât de complicată din nou. Solidarizare în jurul unui obiectiv de interes național a forțelor cu adevărat puternice, așa cum era Alianța Civică împreună cu toți partenerii ei din CDR. E greu la noi până și cu identificarea obiectivului din moment ce fiecare militează pentru atâtea și diverse obiective, dar toate de interes personal. În plus, este și riscantă folosirea sintagmei de interes național din moment ce ea a cunoscut o inflație de utilizări răsuflate. Și, totuși, fiecare din noi știe care este obiectivul de interes național:  o Românie puternică. Dacă facem o Românie puternică, suntem cu toții puternici din nou. Nu mai lipsesc din ecuație decât liderii puternici, la fel de noi precum cei din anii 90, pe care să îi promovăm ca să facă schimbarea, în speranța că nu ne vor dezamăgi. Din nou.