Alături de camarazii de luptă traversa podul de pe râul Oder, care separă Polonia de Germania de Est. Construcția era minată și în câteva secunde a fost aruncată în aer. După deflagrație, toți cei care se aflau pe punte ”au devenit una cu apa”. Oderul se înroșise, scrie Sputnik.

Era anul 1944. Ion Popovici, din satul Mihăilenii-Vechi, tocmai a împlinit 18 ani. Era unul dintre cei mai buni absolvenți ai Liceului din orașul Bălți. Își încheiase studiile liceale cu note de ”9” și ”10” și vorbea fluent patru limbi străine: rusa, engleza, franceza și germana. Visa să-și continue studiile și să devină medic. Doi frați mai mici au fost răpuși de boli, care nu puteau fi tratate în acele vremuri. Tocmai de aceea își dorea să studieze medicina, ca să poată îngriji și salva bolnavii.

Tânărul nu a mai avut posibilitatea să-și realizeze visul. Imediat ce a atins majoratul, a fost înrolat în Armata Sovietică și trimis pe front. Abia de a reușit să-și îmbrățișeze mama și frații mai mici. Nu a mai apucat să-și ia rămas bun de la tatăl său, Vasile Popovici, care se afla pe câmpul de luptă, încă de la începutul războiului. Un an după aceea, mama, Maria Popovici, nu a primit nicio veste de la Ion – nici bună, nici rea. Asta îi dădea speranțe, gândea că poate fiul a supraviețuit. Și în timp ce visa cu ochii deschiși, moartea domnea în Mihăilenii Vechi. Zilnic, femeile își înmormântau fiii și soții, iar bocetele lor nu au contenit nici după război.

Martoră la suferințele mamelor și soțiilor, Mariei Popovici i se rupea sufletul de durere. Le compătimea și se ruga pentru sufletele răposaților. Pe atunci nu bănuia că aceste femei îndurerate sunt mai norocoase decât ea. Ele au putut să-și îngroape bărbații și să-i deplângă la morminte. Pe Ion ea însă nu l-a mai văzut niciodată și nu a putut să-l înmormânteze creștinește.

După război, a revenit acasă unul dintre camarazii de luptă ai lui Ion. A luptat cu el cot la cot și era singurul om care l-a văzut ultima dată. ”L-am văzut, măicuță, ultima dată când traversam râul Oder. Apoi podul a sărit în aer. După explozie și până la intrarea în Berlin nu l-am mai văzut. Dar țin minte bine: apa din râul Oder era ca sângele”, i-a povestit ostașul mamei îndurerate.  

Maria Popovici a murit la 60 de ani, sfâșiată de durere. A sperat, până la ultima suflare, că Ion este viu și că se va întoarce acasă, când va avea posibilitatea. Durerea nu o lăsa să doarmă nopțile. Ziua nu-și lua privirea de la portiță: ”Iată, iată Ion va intră în curte”, zicea mereu femeia. Îi cumpărase haine de sărbătoare și încălțăminte, pe care le păstra ca pe niște comori. ”Păi, va veni acasă și nu are ce să îmbrace”, se tânguia mereu Maria Popovici.

Ion Popovici nu s-a mai întors. A avut posibilitatea, după absolvirea liceului, să fugă din țară și să se salveze de război, așa cum au făcut mulți tineri. Dar a ales să moară, luptând împotriva fasciștilor, decât să evadeze. El face parte din categoria luptătorilor ”dispăruți fără urmă”. A luptat în numele păcii, nu de dragul lui Stalin – pace batjocorită, astăzi, de unii politicieni iresponsabili și avizi de putere.   

 

 

Te-ar putea interesa și: