Ziua în care România trebuia să fie invadată de URSS. 50 de ani de la data în care era să avem soarta Cehoslovaciei

Ziua în care România trebuia să fie invadată de URSS. 50 de ani de la data în care era să avem soarta Cehoslovaciei

Prezentăm documente consultate în premieră în arhivele militare românești. Spionii români afl aseră de mișcările de trupe din jurul României, după invadarea Cehoslovaciei. Ipotezele specialiștilor: amenințare reală, test făcut de NATO, simulare a forțelor Tratatului de la Varșovia.

Invadarea Cehoslovaciei, intervenție armată care a pus capăt fenomenului numit ”Primăvara de la Praga” a însemnat un semnal de alarmă pentru ceilalți lideri comuniști care tindeau să „devieze” de la linia Moscovei. Lecția primită de cehul Alexander Dubcek i-a speriat pe românul Nicolae Ceaușescu și pe iugoslavul Iosip Broz Tito.

Spre surprinderea tuturor analiştilor serviciilor de intelligence şi ai experţilor în relaţii internaţionale din cancelariile occidentale, Moscova a luat decizia surprinzătoare de a interveni militar, sub paravanul unei intervenţii colective a ţărilor membre ale OTV. În noaptea de 20-21 august 1968, forțe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria au invadat Cehoslovacia! În mai puţin de 36 de ore, întreaga ţară era sub controlul Armatei Roşii, forţele armate cehoslovace neopunând nici un fel de rezistenţă!

 

Ne puteți urmări și pe Google News

Un spion recrutat de români în Tratatul de la Varșovia

Conducerea României monitoriza cu atenţie escaladarea tensiunilor şi încerca pe toate căile să obţină informaţii cu privire la strategia pe care o va adopta U.R.S.S. pentru a gestiona situaţia de criză apărută în cadrul alianţei. Potrivit unor relatări memorialistice, spionajul românesc (Direcția Generală de Informații Externe) ar fi reuşit, prin intermediul colonelului Ion Bichel (Ivan Bikel), să recruteze o sursă chiar în cadrul Comandamentului Tratatului de la Varşovia, cu sediul la Moscova.

Era un ofiţer polonez, fost ataşat militar întro ţară occidentală, care, în copilărie, trăise o vreme în România, alături de familia sa refugiată din faţa Wehrmacht-ului. Recrutat în Occident, ofiţerul polonez lucra din 1966 la Moscova, furnizând ocazional informaţii românilor. „Spre sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie 1968”, polonezul ar fi informat că „«România este luată în colimator de către Brejnev (Leonid n.n.) şi Andropov (Iuri n.n. ) », întocmai ca şi Cehoslovacia şi că se pregăteau unele acţiuni în forţă”.

În jurul datei de 20 iulie 1968, ofiţerul polonez a cerut realizarea unei întâlniri de urgenţă cu ofiţerul român de legătură. Cu prilejul întrevederii, realizată la Varşovia, agentul a comunicat că „Brejnev personal, împreună cu A n d ro p ov, şeful K.G.B., şi cu Armata, au pregătit o invazie în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, fiind nemulţumiţi de politica dusă de Dubcek, Ceauşescu şi Tito. Un colectiv restrâns din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varşovia, lucrează la elaborarea planului de detaliu”, din respectivul colectiv făcând parte chiar ofiţerul polonez.

„Doar dacă Brejnev e nebun!”

Iniţial, Nicolae Ceauşescu, beneficiarul final al acestor informaţii, ar fi avut unele îndoieli, considerând că Securitatea „este victima unei acţiuni diabolice de dezinformare”. El s-ar fi exprimat în următorii termeni: „Informaţiile pot fi adevărate numai dacă Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar putea face aşa ceva; mai trimiteţi-l pe omul vostru să adâncească informaţia”. Detaliile aflate în cursul unei noi întâlniri cu informatorul polonez ar fi fost suficient de credibile, astfel încât Ceauşescu ar fi dat credit informaţiilor şi ar fi convocat o întâlnire „ de taină” cu Ion Stănescu, şeful Consiliului Securităţii Statului, gral. Ion Ioniţă, ministrul Forţelor Armate, gral. Ion Gheorghe, şeful Statului Major al Armatei, gral. Şandru, şeful Rezervelor de Stat, şi cu Ilie Verdeţ, vicepreşedinte al Guvernului.

Existenţa unor informaţii cu privire la o posibilă invazie este confirmată, indirect, de discuţia avută de Nicolae Ceauşescu cu ambasadorul sovietic la Bucureşti, A.V. Basov, în ziua de 12 iulie 1968, cu trei zile înainte de „consfătuirea celor cinci” de la Varşovia. Cu această ocazie, Ceauşescu i-a comunicat ambasadorului: „Noi suntem foarte îngrijoraţi de eventualele acţiuni de amestec în treburile interne ale Cehoslovaciei. Considerăm că aceste lucruri ar agrava şi mai mult situaţia, ar avea consecinţe grave în lume şi pentru mişcarea comunistă”.

 

Prima notă secretă „privind unele acţiuni ostile întreprinse de autorităţile sovietice împotriva R.S. România”

De asemenea, cu ocazia vizitei întreprinsă în Cehoslovacia în 15-17 august, Nicolae Ceauşescu informa gazdele: „Când ne-a apărut clar că se intenţionează să se intervină în Cehoslovacia inclusiv cu forţa armelor, ne-am adresat în primul rând Uniunii Sovietice”.

„Vreau să-l previn pe Dubcek”

De altfel, potrivit unei relatări memorialistice, unul dintre scopurile vizitei lui Ceauşescu la Praga era chiar avertizarea omologilor cehoslovaci. În acest sens, el i-ar fi spus lui Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului: „Vreau să-l previn pe Dubcek… Stănescule, să-mi prezinţi o notă de două pagini, în limba rusă, cu informaţiile ce le aveţi, care se referă la invazie…”. La întoarcerea în ţară, Ceauşescu s-ar fi declarat dezamăgit de reacţia cehoslovacilor, spunându-i lui Ion Stănescu, cu privire la atitudinea lui Dubcek: „Ăsta nu ştie nimic, dar nici nu vrea să creadă!”.

 

O acțiune militară a URSS

În schimb, Ceauşescu începuse să ia în calcul nu doar o invazie a Cehoslovaciei, ci şi o acţiune militară a U.R.S.S. împotriva României. La conturarea acestei ipoteze contribuiseră o serie de informări, precum Nota-sinteză nr. 148/5 august 1968, prin care Securitatea oferea date „privind unele acţiuni ostile întreprinse de autorităţile sovietice împotriva R.S. România”, dar şi unele date furnizate de Direcţia de Informaţii Militare a Armatei. Invadarea Cehoslovaciei a fost criticată de Nicolae Ceauşescu în termeni foarte duri în celebrul său discurs ţinut în balconul sediului C.C. al P.C.R. în ziua de 21 august 1968:

„Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională. Nu există nici o justificare şi nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie şi numai pentru o clipă, ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc (…) Nici un străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului”.

Se punea întrebarea dacă, după gesturile anterioare de frondă faţă de U.R.S.S. şi după critica vehementă din discursul lui Nicolae Ceauşescu, va urma şi o invazie în România? Echipa de conducere de la Bucureşti va avea aceeaşi soartă cu cea de la Praga?

 

Securitatea și Armata confirmau apariția trupelor

Varianta invadării României nu putea fi exclusă, având în vedere că atât Securitatea, cât şi Direcţia de Informaţii Militare au furnizat conducerii P.C.R. numeroase rapoarte privind deplasarea unor unităţi militare de-a lungul frontierelor României, efectuarea unor exerciţii militare, simularea unor acţiuni de forţare a cursului Prutului, alte măsuri ce păreau să indice o iminentă mobilizare a unităţilor militare staţionate în R.S.S. Moldovenească şi Ucraina Subcarpatică.

 

„S-au dat ordinele pentru invadarea României de către trupele sovietice, poloneze şi ungare, pe 22 noiembrie, la ora 4”

 

Deruta Occidentului după invadarea Cehoslovaciei a fost sporită în 18 noiembrie 1968, când serviciul de informaţii militare olandez a primit de la un dactilograf din Statul Major al Armatei Populare Poloneze o informaţie şocantă şi extrem de detaliată: „Săptămâna trecută s-au dat ordinele pentru invadarea României de către trupele sovietice, poloneze şi ungare, pe 22 noiembrie, la ora 4”.

Erau oferite, de asemenea, informaţii concrete privind contingentul polonez, inclusiv mijloacele de transport ce urmau a fi folosite şi numele comandantului!

 

Un dactilograf polonez

Pe linia urmată începând cu 6 septembrie, când au obţinut primele informaţii despre masarea unor unităţi sovietice la frontierele României, britanicii au acordat imediat credit informaţiei despre atacarea României în dimineaţa zilei de 22 noiembrie. Deşi în opinia noastră informaţia furnizată de „dactilograful” polonez era doar o intoxicare sovietică, ea a căpătat credibilitate la Londra prin modul în care Moscova a acţionat în plan militar.

Astfel, în ziua de 21 noiembrie mai multe rapoarte de intelligence transmise de Danemarca, Grecia şi Franţa, precum şi telegrame ale Centrului de Informaţii JIC din Londra constatau „o acumulare de evenimente neobişnuite ce nu excludeau posibilitatea ca manevrele forţelor Pactului de la Varşovia, recent detectate, să constituie pregătirea pentru o intervenţie armată împotriva României”. Ca urmare, a fost alertat N.A.T.O., iar amiralul Nigel Henderson, în calitate de preşedinte, a convocat de urgenţă Comitetul Militar (N.A.T.O. MC) într-o şedinţă specială în data de 22 noiembrie. De asemenea, în noaptea de 21/22 noiembrie Foreign Office a expediat o telegramă la Bucureşti cu privire la iminenţa atacului.

 

„Forţele militare sovietice, poloneze şi ungare, totalizând un efectiv de 150.000 oameni, vor intra la 22.11.1968, pe teritoriul R.S. România”

 

Canalele pe care România primea ştiri alarmante cu privire la atacul orchestrat de Moscova erau multiple. Astfel, în 21 noiembrie 1968, ministrul Apărării, gral. col. Ion Ioniţă, expedia conducerii statului Informarea nr. T.A.03664 „cu privire la unele activităţi militare în cadrul forţelor armate aparţinând ţărilor socialiste vecine şi la diferite aprecieri despre posibilitatea pătrunderii pe teritoriul ţării noastre a unor trupe sovietice, poloneze şi ungureşti”. În document se preciza:

„Ataşatul militar român la Moscova a raportat că la 20.11.1968, ataşatul militar belgian i-a cerut să fie primit foarte urgent pentru a-i comunica unele probleme.

Cu această ocazie, a arătat ataşatului nostru militar o telegramă primită de la organele sale superioare în care scria: „Vă informăm, din surse aliate, că forţele militare sovietice, poloneze şi ungare, totalizând un efectiv de 150.000 oameni, vor intra la 22.11.1968, pe teritoriul R.S. România pentru a desfăşura o aplicaţie de comandament şi stat major”.

Ataşatul militar belgian la Moscova a precizat, în cadrul discuţiilor, că această problemă este cunoscută şi de către ceilalţi ataşaţi militari ai ţărilor membre ale N.A.T.O., acreditaţi în U.R.S.S.

Date cu privire la pătrunderea unor trupe străine pe teritoriul ţării noastre la 22.11.1968, au fost relatate şi de către ataşaţii militari japonez şi suedez de la Moscova, cu ocazia unor vizite făcute ataşatului nostru militar, la cererea acestora, în după amiaza aceleiaşi zile.

Ataşatul militar suedez a relatat că la 20.11.1968, în rândul unor diplomaţi acreditaţi la Moscova s-a discutat că la Odesa şi Chişinău au fost semnalate concentrări de trupe sovietice şi faptul că mareşalul Greciko se află la Chişinău, iar generalul de armată Stemenko se găseşte în Bulgaria.

De asemenea, Statul Major general turc a comunicat ataşatului său militar de la Belgrad că, la 22.11.1968, orele 4,oo, forţe armate aparţinând U.R.S.S., R.P. Polone şi R.P. Ungare vor intra în R.S. România, fie în cadrul unor aplicaţii sau direct, pentru a interveni ulterior şi în R.S.F. Iugoslavia”.

Semnele pregătirilor militare ale ”țărilor vecine și prietene”

 

Dincolo de astfel de avertismente venite din exterior, radio cercetarea executată de organele specializate româneşti oferea, de asemenea, unele indicii îngrijorătoare. Ministerul Forţelor Armate raporta conducerii statului că „sâmbătă 16.11.1968 şi duminică 17.11.1968 traficul radio în reţelele marilor unităţi dispuse pe teritoriile U.R.S.S., R.P. Bulgaria, R.P. Polone şi R.P. Ungare, a crescut brusc. În zilele de 18-20.11.1968 lucrul în reţele radio a reintrat în normal, însă începând cu 21.11.1968, orele 05,30, se conturează o nouă intensificare a traficului radio”.

Odesa, Praga, Lvov, Budapesta şi Sofia

Totodată se sublinia că „aspectul lucrului radio este acelaşi în toate reţelele, fapt din care rezultă că această acţiune ar fi organizată şi condusă de un centru unic”. Fuseseră identificate staţii radio de mare putere în raioanele Odesa, Praga, Lvov, Budapesta şi Sofia, aparţinând unor comandamente de mari unităţi operative. În acelaşi timp, „o reţea radio identificată pe teritoriul R.P. Ungare în perioada 14-16.11.1968 a fost semnalată la 19.11.1968 pe teritoriul R.P. Bulgaria”.

În 22 noiembrie 1968, ministrul Apărării, semna Informarea nr. T.A.03696 „cu principalele date referitoare la o eventuală intervenţie şi la unele aplicaţii ce se comentează că s-ar putea desfăşura pe teritoriul unor ţări socialiste”.

Potrivit datelor din acest document, în noaptea de 21/22 noiembrie se obţinuseră o serie de noi date informative. Astfel, ataşatul militar la Varşovia îi comunicase omologului român că „din unele surse occidentale, în R.P. Bulgaria se fac concentrări de trupe ale unor ţări socialiste participante la Tratatul de la Varşovia, în vederea executării unor aplicaţii, care ar putea fi folosite pentru o intervenţie militară în R.S. România; Divizia 6 desant aerian – din armata R.P. Polone – ar face pregătiri pentru îmbarcare, probabil în vederea participării la aceste aplicaţii sau pentru o eventuală intervenţie militară în ţara noastră”.

 

Ocupație sau aplicație?

Ataşatul militar turc de la Sofia raporta în ziua de 21 noiembrie Statului Major General al armatei turceşti că „în termen de 2-3 zile unităţi militare sovietice vor ocupa R.S. România”, iar ataşatul turc de la Varşovia raporta că „din unele ştiri din Londra, Bruxelles şi Washington rezultă că ţările Pactului de la Varşovia vor invada R.S. România pe data de 22.11.1968 sau la sfârşitul acestei luni”.

La rândul lor, ataşaţii militari au S.U.A., Greciei şi R.S. Cehoslovace acreditaţi la Paris îi relataseră ataşatului român că unii diplomaţi sovietici şi polonezi le-ar fi spus că în luna noiembrie ar urma să se desfăşoare aplicaţii militare ale Pactului de la Varşovia pe teritoriul României. Ştiri similare fuseseră obţinute de un diplomat român aflat la Budapesta de la un diplomat grec, dar şi de la ataşatul militar bulgar de la Berlin!

Cercetarea M.F.A. constatase în seara zilei de 21 noiembrie existenţa a două nave militare sovietice la 30-40 km nord de Insula Şerpilor şi alte trei nave militare sovietice la cca 10 km est de Varna şi Burgas. Staţiile radio ale acestor nave executau trafic în regim şi cu caracteristici asemănătoare celor ale trupelor de uscat, situaţie posibilă „numai în cazul desfăşurării unor aplicaţii comune ale F.M.M. cu trupele de uscat”.

Turiștii au văzut trupe adunate în Ungaria

În ziua de 22 noiembrie turiştii români veniţi din Ungaria semnalau deplasări masive de trupe către partea de sud-est a Ungariei, iar radiocercetarea efectuată de armata României semnala intensificarea lucrului în reţelele marilor unităţi şi unităţilor sovietice şi maghiare din zona de sud-est, majoritatea staţiilor fiind semnalate în afara garnizoanelor de reşedinţă.

 

Două ipoteze pentru dezlegarea misterului: un test al NATO sau o presiune a Tratatului de la Varșovia

 

n 23 noiembrie informaţiile obţinute de M.F.A. căpătau o turnură nouă, mult mai liniştitoare. Ataşatul militar italian la Moscova îi confia omologului român că „informaţiile privitoare la concentrarea de trupe sovietice în raioanele Chişinău şi Odesa nu ar corespunde realităţii, întrucât autorităţile sovietice i-au aprobat o deplasare în aceste raioane”. Totodată, ataşatul militar adjunct al S.U.A. relata că „Biroul ataşatului militar american la Moscova nu a dispus de informaţii proprii în legătură cu posibilitatea unei intervenţii armate împotriva R.S. România, ci numai de unele date primite de la Varşovia”.

Analizând datele, americanii ajunseseră la concluzia că „acestea sunt zvonuri, întrucât, în ultimul timp, relaţiile româno-sovietice se dezvoltă într-un sens pozitiv şi nu au intervenit elemente deosebite care să le tulbure”.

 

„O acţiune organizată şi coordonată dintr-un singur centru, probabil de către conducerea militară N.A.T.O.”

Analiştii români, în urma evaluării datelor şi informaţiilor disponibile, emiteau mai multe ipoteze. Astfel, plecând de la faptul că foarte multe informaţii despre invazie au venit de la ataşaţi militari ai ţărilor capitaliste, ai unor ţări N.A.T.O. sau neutre, aproximativ în acelaşi timp şi în aceeaşi formulare, considerau că ar putea fi vorba de „o acţiune organizată şi coordonată dintr-un singur centru, probabil de către conducerea militară N.A.T.O.”. Scopul posibil al acţiunii ar fi putut fi acela de a studia atitudinea României faţă de o eventuală intervenţie militară, dar şi verificarea unor date referitoare la aplicaţiile comune ale forţelor Pactului de la Varşovia. De asemenea, nu era exclus, ca posibil mobil, urmărirea înăspririi relaţiilor dintre România şi aliaţii săi.

 

„Reacţia ţărilor N.A.T.O. faţă de politica unor ţări socialiste”

Furnizarea unor date referitoare la invazie de către diplomaţi ai ţărilor OTV era explicată de analiştii armatei prin dorinţa de a studia „reacţia ţărilor N.A.T.O. faţă de politica unor ţări socialiste, care şi-au asumat dreptul de a interveni cu forţa în treburile interne ale altor ţări socialiste, precum şi exercitarea de presiuni politice asupra ţării noastre”.

În sprijinul acestei din urmă ipoteze, erau invocate afirmaţiile ataşatului militar sovietic de la Hanoi faţă de omologul cehoslovac. Acesta susţinuse că asupra României „vor fi exercitate presiuni de altă natură decât cele folosite în R.S. Cehoslovacă şi anume «România va fi constrânsă să efectueze cheltuieli mari, pentru înarmare, dezechilibrându-şi economia: scăzând nivelul de trai al populaţiei, vor creşte nemulţumirile poporului român, iar conducătorii, pentru a nu fi schimbaţi, vor fi obligaţi să-şi revadă poziţia politică faţă de U.R.S.S.”.

 

O cacealma a URSS?

O analiză atentă a datelor problemei indica faptul că deplasările de trupe de la frontierele României, cumulate cu intensificarea traficului radio şi un veritabil carusel al zvonurilor nu erau decât o cacealma menită să-i facă pe liderii de la Bucureşti să schimbe tonul discursului public, punând surdină criticilor la adresa U.R.S.S., şi să producă „reintrarea în pluton” a României.

Această strategie este confirmată de către Anatoli Dobrînin în memoriile sale: „Într-adevăr, Moscova era foarte supărată pe conducătorul român Nicolae Ceauşescu, iar trupele sovietice făcuseră manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei cu România. În realitate, Moscova nu se gândea la o invadare a României, deoarece nu se îndoise niciodată de stabilitatea regimului comunist de acolo”.

 

Concluziile specialiștilor

Toate datele problemei ne conduc la ideea că nu a existat nici o clipă intenţia reală de a invada România, beneficiile politice şi strategice ale unei astfel de acţiuni fiind copleşite de costurile politice şi militare pe care le implica. Această concluzie este cea la care a ajuns şi istoricul Petre Otu: „Pericolul invaziei sovietice în România, în anul 1968, este o idee încă discutată. Unii susţin că acest pericol a existat. Eu nu împărtășesc această viziune. Era puţin probabil ca, imediat după invadarea Cehoslovaciei, Uniunea Sovietică să procedeze la fel şi în privinţa României. Ar fi fost catastrofal pentru imaginea U.R.S.S. în faţa întregii lumi”.

De altfel, după ce lucrurile se mai liniştiseră, în cadrul N.A.T.O. a fost elaborat, în 18 decembrie 1968, documentul intitulat „Evaluarea politică a noilor evoluţii referitoare la situaţia din Europa de Est”. În cuprinsul acestuia se sublinia în mod clar că existau „puţine motive ca U.R.S.S. să desfăşoare o acţiune în forţă faţă de România”:

„Factorii inhibatori ai unei acţiuni de forţă erau mult mai mari, deoarece România nu implica interesul strategic acut prezent în cazul Cehoslovaciei şi nici nu urmărea politici interne care ar fi putut fi o ameninţare pentru stabilitatea regimurilor comuniste din celelalte ţări est-europene (subl. ns. F.B.). Sensul urgenţei unei «acţiuni corective» nu era atât de acut ca în cazul Cehoslovaciei. Totuşi, era probabil ca guvernul sovietic, pe măsură ce oportunităţile vor apărea de la sine, să lucreze pentru subminarea politicii conducerii române şi, dacă aceste eforturi se vor dovedi infructuoase, să încerce înlocuirea echipei lui Ceauşescu cu un grup a cărui loialitate faţă de linia de politică externă sovietică ar fi mult mai de încredere”.

Dacă opţiunea invadării României ar fi fost luată în calcul în mod serios, cel mai logic ar fi fost ca atacul să se desfăşoare concomitent cu cel asupra Cehoslovaciei, folosindu-se factorul surpriză şi punând Occidentul în faţa faptului împlinit! Din punct de vedere militar, acţiunea era perfect realizabilă şi ar fi eliminat din start acţiunile româneşti de sensibilizare a Marilor Puteri! Dar, în mod evident, acest scenariu nu a fost luat în calcul din motivele indicate mai sus. Desigur, un răspuns tranşant nu va putea fi dat decât după desecretizarea şi studierea unor fonduri de arhivă create de sovietici!

 

„Un război al nervilor”

Ca un ultim argument în favoarea ipotezei unui „război al nervilor” orchestrat de sovietici amintim şi faptul că tactica folosită de Moscova în august 1968 pentru a „înmuia” cerbicia lui Nicolae Ceauşescu a fost folosită întocmai şi în vara anului 1971. Apropierea româno-chineză, ilustrată de vizita efectuată de Ceauşescu în China în perioada 1-9 iunie, i-a iritat puternic pe sovietici, aceştia răspunzând prin concentrări de trupe (12 divizii de-a lungul frontierei cu Basarabia şi Ucraina) şi manevre militare în apropierea frontierei maritime (flota sovietică din Marea Neagră participa la o aplicaţie de mare amploare, cu nume de cod Yugo-71).

Escala făcută la Moscova, la întoarcerea în ţară, şi discuţiile dure avute de Ceauşescu cu Aleksei Kosîghin îl făceau pe George Macovescu, prim-adjunct al ministrului de Externe, să concluzioneze:

„Ne trebuie multă flexibilitate şi, în acelaşi timp, fermitate, multă abilitate pentru a ne păstra libertatea de manevră şi pentru a evita ascuţirea conflictului. După cele întâmplate în 1968 în Cehoslovacia sunt posibile orice gesturi faţă de România. Întâlnirea de pe aeroportul din Moscova trebuie să dea de gândit conducerii ţării şi a partidului. Pericolul unei invazii de tipul celei din Cehoslovacia nu este înlăturat”.

Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm faptul că implicaţiile pe termen lung ale evenimentelor din 1968 şi ale politicii sovietice ulterioare au fost oarecum paradoxale. Ostilitatea vădită faţă de liderul român a condus la răspândirea ideii că oricine i se opune lui Ceauşescu în plan politic este, automat, un filo-sovietic, împiedicând orice coagulare a unor nuclee alternative de putere la nivelul conducerii P.C.R.