Evenimentul Zilei > Social > Ziua în care Capitala a fost îngropată | VIDEO
Ziua în care Capitala a fost îngropată | VIDEO

Ziua în care Capitala a fost îngropată | VIDEO

La 32 de ani de la cumplitul cutremur din 1977, „Evenimentul zilei” reconstituie momentele de suferinţă, confuzie şi solidaritate din Bucureştiul aflat în ruină.

Bucureştiul a ars, s-a înecat, s-a prăbuşit sau a fost ros pe dinăuntru de boli, de-a lungul istoriei. Ca în orice metropolă a lumii, şi viaţa capitalei României a fost lovită de dezastru în repetate rânduri. Existenţa oraşului nu aduce cu cea a unui „Paradis”, ci mai degrabă cu a unui loc pur omenesc, supus greşelilor locuitorilor ei sau capriciilor naturii. „Focul cel Mare” de la 1847 a ars un sfert din oraş, „Ciuma lui Caragea” a răpit într-un singur an 90.000 de suflete, iar inundaţiile din secolele XIX şi XX au arătat că Dâmboviţa poate fi un duşman periculos.

Nici o altă calamitate nu a rămas la fel de vie şi de zguduitoare în mintea locuitorilor oraşului ca seismul din 1977. Anul în care Capitala s-a schimbat pentru totdeauna. La 32 de ani de la cumplitul fenomen, „Evenimentul zilei” propune reconstituirea poveştii unui Bucureşti scindat între suferinţă, haos şi solidaritate.

1977: anul marii catastrofe

4 martie 1977, ora 21.21. Cele 56 de secunde şi 7,2 grade pe scara Richter ale cutremurului produs atunci au fost de ajuns cât să ucidă 1.391 de oameni în Capitală (1.570 în toată ţara) şi să rănească alţi 7.596 de bucureşteni. Oraşul a fost de departe cel mai afectat de seism: peste 70% din pagubele totale au fost produse aici, însumând fabuloasa sumă de 1,4 miliarde de dolari SUA. Peste 33 de blocuri mari s-au prăbuşit în tot oraşul. „Toate cadrele militare s-au prezentat din proprie iniţiativă în ’77. S-a creat un centru de criză, sub coordonarea armatei. S-au făcut 16 puncte de lucru. S-a muncit non-stop, zile şi nopţi”, explică maiorul Cătălin Eftene, de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă a Municipiului Bucureşti.

Nicolae Ceauşescu se afla la momentul seismului într-o vizită oficială în Nigeria. După ce a aflat ce s-a întâmplat în ţară, a fost instituită starea de necesitate. La operaţiunile de salvare s-a lucrat săptămâni în şir, iar reconstrucţia ce a urmat a schimbat radical faţa oraşului. Foarte multe bijuterii arhitectonice au fost distruse, chiar dacă unele nu fuseseră întru totul afectate de seism.

„M-am îngrozit de ce am văzut”

Pe 4 martie 1977, generalul Eugen Epure, aflat în retragere acum, era colonel şi şeful de stat major al Marii Unităţi de Pompieri din Capitală. Când dezastrul s-a produs, era acasă, împreună cu soţia şi cu una dintre fiice. Adevăratul impact al cutremurului a fost simţit de-abia când s-a trecut la munca de recunoaştere în teren. „Efectiv m-am îngrozit de ce am văzut! În toate cele zece puncte de intervenţie era deznădejde şi suferinţă. Am fi vrut să sărim acolo pe loc, însă nu puteai, că nu aveai cum! A fost cumplit!”, povesteşte generalul.

La câteva ore, a intervenit şi armata, iar operaţiunile de salvare se desfăşurau în funcţie de strigătele de ajutor sau după apă venite de sub dărâmături. „Se făceau găuri şi se coborau ai noştri cu coarda. Au fost foarte multe cadavre. Noi am încercat pe tot parcursul operaţiunilor să ne asigurăm că nu mai există supravieţuitori sub dărâmături. Deşi pe urmă am reţinut că problema aceasta a fost destul de discutabilă”, spune generalul. La blocul Continental, de exemplu, a existat cazul supravieţuitorului Sorin Crai nic, care a rămas în barul de la subsol timp de zece zile.

Cadavre cărate cu buldozerul

Generalul Epure îşi aminteşte că, după o perioadă, din dispoziţia soţilor Ceauşescu, s-a încetat să se mai caute supravieţuitori şi cadavre şi s-a intrat la nivelarea locurilor afectate cu buldozerul şi la plantarea de gazon.

„La Continental, din ordinul «tovarăşei», din câte am înţeles, s-a trecut la nivelat la cota terenului. Indiferent că mai era cineva sau nu. Şi a venit amărâta de mamă a lui Crainic atunci şi a implorat-o pe asta, «Vă rog, că eu simt că copilul meu trăieşte». A căzut în genunchi în faţa Elenei Ceauşescu. În sfârşit, el a luat o decizie înţeleaptă să aprobe să caute în continuare, că apoi l-au şi găsit”, spune generalul.

În alte locuri, astfel de probleme nu au fost luate în considerare. „Dar au rămas cadavre, au rămas poate şi supravieţuitori, pentru că foarte multe persoane şi-au făcut apoi inventarul rudelor şi nu le-a ieşit la numărătoare. Nici nu vă mai spun că atunci s-a cărat cu fadromele, cu buldozerele, cu rabele, s-au aruncat în basculante mâini, capete, picioare. A fost o nenorocire. I-a dus pe toţi afară, la Ghencea II, unde noi am instalat o maşină de iluminat, şi au fost înmormântaţi aşa, la grămadă, cu câte o cruce”, povesteşte generalul.



NEBUNIE ŞI PROPAGANDĂ

Vocile de la Scala şi discursul monosilabic

„Conducătorul suprem” a fost prezent peste tot acolo, ca să-i îmbărbăteze pe soldaţi, îşi aminteşte generalul Eugen Epure. Şi nu numai el îşi făcea apariţia printre ruine, ca să arate că-i pasă. „După două săptămâni, la Scala, nişte trecători au auzit nişte sunete din subsol. Acolo, după ce s-a demolat toată construcţia, până la planşeu, s-a adunat pământ, s-a turnat gazon, din ordine superioare. Şi ne-am alarmat. Am hotărât să mă deplasez cu două autospeciale la faţa locului. Şi-au făcut apariţia doi fii de demnitari: Nicu Ceauşescu şi Gyuri Fazekas (fiul lui Janos Fazekas, secretarul CC – n.r.). Amândoi făcuseră o facultate de Fizică sau ceva de genul acesta. Şi Gyuri Fazekas a venit cu un aparat pentru detectarea forţei vii. Era o adaptare de laborator a unor componente despre care a spus că le-a gândit pe parcursul zilelor ce au urmat după cutremur. Gyuri Fazekas şi-a asumat responsabilitatea să pătrundă el acolo şi să vadă dacă mai este ceva. A zis că nu a găsit nimic. Dar asta arată ce nebunie era atunci, după cutremur, cum toată lumea dădea diverse informaţii despre urmări”, povesteşte generalul.

După aproape 31 de ani de la catastrofă, pe generalul Epure încă îl mai supără faptul că foarte mulţi colegi care au dat dovadă de eroism nu au fost decoraţi sau avansaţi pentru faptele lor. „Toată lumea zicea atunci că să fim modeşti şi că ne-am făcut datoria. Noi totuşi ne-am gândit la mult timp după asta şi am dat câteva medalii la nivel de Bucureşti. Iar unul dintre cei decoraţi sunt eu. Eu vă transmit însă o părere personală. În prima zi de cutremur, Ceauşescu a venit speriat la faţa locului. Vorbea monosilabic, nu era în stare să facă o evaluare, o apreciere a situaţiei din teren. Dar după ce în jurul său şi-a format o echipă de oameni pe gustul «tovarăşei» şi-al lui, a început să existe tendinţa asta să se spună că unde este prezent comandantul suprem, adică el, totul se rezolvă pozitiv. Şi atunci, dacă comandantul suprem le rezolva pe toate, cum să mai fie alţii eroi?…”, spune generalul.

VICTIME COLATERALE

Eroul uitat al unei seri de martie

În jurul orei 22.00, în noaptea cutremurului, s-a primit de veste la o unitate despre un incendiu produs într-unul dintre laboratoarele Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele, într-una dintre secţiile cu substanţe radioactive. Maiorul Grigore Petre a intervenit, însă neavând aparatură să verifice zona afectată, a lucrat să stingă focul fără să se mai gândească la pericolul de radiaţii. Au stins focul, însă, la câţiva ani după incendiu, maiorul a ieşit la pensie urgent şi a murit. „De acest Grigore Petre nu şi-a adus aminte nimeni niciodată. Era atât de modest, că nu i s-a propus măcar o decorare, o avansare, nimic, nimic… Pentru că era starea asta de zăpăceală, de dezorientare. Poate că a ştiut că sunt radiaţii, poate că nu a ştiut, dar aşa a hotărât el din instinct, la momentul focului”, spune generalul Epure.



ISTORIE

Marile dezastre care au lovit Capitala

  • „Focul cel Mare”, din ziua de Paşte a lui 1847. Flăcările s-au întins de la casa cluceresei Drugăneasca, al cărei fecior a descărcat o armă în tavan, aprinzând fânul din pod. Incendiul a cuprins repede toată partea de est a oraşului. Au murit 15 oameni şi au ars aproape 2.000 de clădiri. Pagubele materiale au fost imense, însumând 55 de milioane de lei de la acea vreme.

  • Ciuma a sădit spaima în sufletul bucureştenilor între decembrie 1830 şi septembrie 1831. Cifrele arată că în toată ţara boala a lovit şi omorât aproape 90.000 de oameni. Pentru a îndepărta cadavrele ciumaţilor, s-a înfiinţat breasla cioclilor. Ion Ghica scria despre aceştia: „Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor!”.

  • Cea mai mare inundaţie a avut loc în 1865, când apele au ajuns la nivelul de trei metri. Este votată o lege prin care morile şi zăgazurile care „gâtuiau” apele să fie desfiinţate, pentru a nu se mai repeta catastrofa, însă fără mare succes. În 1892, Dâmboviţa se va revărsa din nou. Cartierele Grozăveşti, Cărămidari şi Cotroceni au fost acoperite de ape; aproape toată Grădina Botanică a fost distrusă.

  • Primul mare cutremur care a surprins bucureştenii s-a produs la ora 3.39 dimineaţa, în ziua de 10 noiembrie 1940. A avut 7,4 grade pe scara Reichter. În urma lui, blocul Carlton, ce se afla la intersecţia Străzii Regale cu Bulevardul Băl – cescu, s-a prăbuşit. Aici au murit aproape 200 de oameni, sub cele 12 etaje ale clădirii năruite. Titluri ca „În besna rece a nopţii: Capitala a trăit clipe de Apocalips” sau „Un înspăimântător cutremur a adus jalea în căminurile româneşti” au ţinut zile întregi paginile ziarelor vremii.


Seismul din 1977
Foto: Agerpres