Vladimir Tismaneanu: "Niciunul nu s-a cait. Abia astazi pare sa se iveasca sansa ca ucigasii securisti sa fie judecati pentru atrocitatile comise".
Crimele epocii comuniste, precum cele ale fascistilor, nu au fost „accidente naturale”, ci au avut intotdeauna faptuitori concreti si identificabili.
Fostul colonel de Securitate, unul dintre anchetatorii cei mai temuti din crunta perioada stalinista, Gheorghe Enoiu ar putea sa fie in fine tras la raspundere penala pentru nelegiuirile pe care le-a comis (chiar si din perspectiva „legislatiei” epocii).
Trecerea anilor nu schimba datele problemei: crimele impotriva umanitatii raman imprescriptibile. Varsta unora dintre asasini nu este o circumstanta atenuanta si, in fond, prea putin le-a pasat lor de batranetea unor Iuliu Maniu ori Dinu Bratianu. Maurice Papon a fost judecat in Franta in pofida diverselor petitii ce invocau varsta inaintata pentru incetarea procesului impotriva acestui sustinator activ al politicii exterministe impotriva evreilor.
Eichmann nu a fost un personaj izvorat din imaginatia lui Simon Wiesenthal (ori a Hannei Arendt, autoarea celebrei carti despre „Banalitatea raului”), ci un Sturmbanfuhrer zelos si calculat, fanatizat de miturile ideologiei naziste. Tortionarii politiilor secrete totalitare au fost in genere indivizi patibulari, monstri lipsiti de orice notiune etica.
Spre a relua o sintagma a unui istoric francez, Securitatea a simbolizat, in gradul cel mai intens si pervers, cancerul sufletelor. Nu exista scuza pentru cei care au facut posibile si au participat la aceste orori. Ofiterii si delatorii aflati in slujba lor au permis functionarea unui sistem infernal, menit sa suprime orice urma de autonomie a individului.
Titlul acestui articol este inspirat de romanul scriitorului slovac Ladislav Mnacko, „Moartea se numeste Engelchen”. Nimic mai sinistru decat acest nume al tortionarului gestapovist, precursorul brutei absolute numite Enoiu. „Ingerasul” nazist nu era mai putin „devotat cauzei” decat abjectul calau roman.
Enoiu simbolizeaza, la ora actuala, Raul radical ca esenta a sistemului criminal si ilegitim impus Romaniei de catre URSS si servit, vreme de decenii, de catre membrii nomenklaturii (politica, ideologica, utecista, economica, culturala si mai ales securist-politieneasca). Enoiu a actionat la ordinele lui Alexandru Draghici, membru al Biroului Politic, vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministru al afacerilor interne, pe care acum incearca sa-l prezinte drept un individ de-a dreptul „omenos”.
A batut cumplit, cu o maniacala, insatiabila pofta de a-si umili victimele. De la Alexandru Ivasiuc am aflat despre felul in care Enoiu l-a tratat in perioada anchetelor din 1956-1957 pe Marcel Petrisor, tanar intelectual acuzat de „uneltire impotriva regimului democrat-popular”. Dupa saptamani, chiar luni de infioratoare batai, ordonate si conduse de Enoiu, ciomagarul avea sa recurga la arma psihologica, privandu-si prizonierul chiar de dreptul la speranta: „Marturiseste, Petrisor, altfel crapi in bataie.
Intelege ca noi te omoram si tot noi te vom reabilita”. In aprilie 1968, cand Ceausescu l-a reabilitat pe Patrascanu, Enoiu se afla intre cei invitati sa asculte „expunerea” secretarului general. Asemeni fostului comandant din „Colonia penitenciara” de Kafka, Enoiu suradea macabru, asteptandu-si ceasul revenirii. Cel mai scandalos este faptul ca pana si dupa condamnarea oficiala a dictaturii comuniste, Enoiu si cei de teapa lui continua sa beneficieze de incredibile avantaje materiale.
In interviul cu Enoiu aparut in EVZ, acesta indrazneste sa-l descrie pe Draghici drept un activist benign, ostil torturii fizice. In realitate, toate datele confirma ca Draghici, asemenea adjunctilor si altor subalterni, a incurajat metodele cele mai dure de anchetare. Nu este vorba doar despre Draghici, acel Himmler al Romaniei, ci si despre predecesorul sau Teohari Georgescu, precum si despre diversii adjuncti (Pintilie-Pantiusa, Vladimir Mazuru, Janos Vincze, Vasile Negrea, Plesita), ca si ofiterii care s-au implicat direct in organizarea si functionarea abatorului uman numit MAI. Acestia sunt identificati in Raportul Comisiei Prezidentiale, iar in unele cazuri se ofera date biografice lamuritoare privind ascensiunea acestor criminali ca parte a politicii de cadre a PCR.
In alte state sovietizate din Europa de Est (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), unii criminali au fost judecati si condamnati inca in anii hrusciovismului. Chiar in URSS, Beria, Abakumov si acolitii lor au fost executati. Sadicul oligofren Rodos, artizanul procesului medicilor, descris de Hrusciov ca avand creier de vrabie, a fost si el condamnat si impuscat. In Romania nu s-a intamplat nimic.
Au avut loc cateva procese formale la mijlocul anilor ‘50, dupa care a urmat marea tacere. Enoiu, Soltutiu, Plesita, Briceag, Vasile Gheorghe, spre a-i numi pe cei mai cunoscuti si temuti, au continuat sa se bucure de impunitate si privilegii. Niciunul nu s-a cait. Abia astazi pare sa se iveasca sansa ca, fie si atat de tarziu, ucigasii securisti sa fie judecati pentru atrocitatile comise. Toate institutiile statului de drept trebuie sa participe la aceasta actiune reparatorie moral si politic.