Vladimir Tismăneanu: "Obiectivul numărul unu al Cominformului a fost deplina înregimentare a partidelor comuniste incluse în această organizaţie, precum şi a celor rămase în afara ei".
Pentru Stalin, faptul că Tito declanşase o serie de acţiuni internaţionale fără a se fi consultat în prealabil cu el reprezenta un risc centrifug absolut inacceptabil.
Cel mai mult îl deranjase pe despotul de la Kremlin tentativa, configurată în 1947, de a pune bazele unei Confederaţii Danubiene care să includă Iugoslavia, Bulgaria şi România (în perspectivă ar fi putut fi integrate Albania şi Ungaria). Ideea avansată de Tito şi Dimitrov a fost privită cu suspiciune de Stalin. Este de presupus că avertismentul categoric dat liderului bulgar într-un articol din „Pravda“ a grăbit moartea acestuia.
Când era vorba despre dominaţia sovietică a noului bloc, nu era loc pentru niciun fel de experimente originale. Stalin dicta linia, iar sateliţii erau obligaţi să o urmeze cu neclintit devotament.
Cum spunea un slogan din Cehoslovacia epocii (care îşi găsea pandantul în fiecare dintre „democraţiile populare“): „Împreună cu Uniunea Sovietică pentru veşnicie!“. Ideile lui Dimitrov şi Tito au fost cunoscute şi de unii dintre apropiaţii acestora din statele sovietizate.
Ştim din memoriile lui Petre Pandrea că în timpul vizitei la Bucureşti, conducătorul bulgar a stat de vorbă cu acest vechi amic pe teme legate de „helvetizarea“ unor state din zonă (Pandrea era căsătorit cu sora lui Pătrăşcanu şi se cunoaştea cu Dimitrov din perioada când se aflau amândoi la Berlin, înaintea venirii la putere a naziştilor).
Stalin a mimat iniţial suportul pentru planul confederaţiei, apoi l-a pus la punct cât se poate de dur pe Dimitrov. Din amintirile lui Milovan Djilas, vicepreş edintele iugoslav devenit ulterior disident, ştim că potentaţii sovietici şi-au exprimat indignarea în raport cu cea ce apărea drept o sursă paralelă de autoritate în lumea comunistă.
Pentru Stalin, blocul sovietic reproducea logica fortăreţei asediate, mai cu seamă după formularea Doctrinei Truman în martie 1947. „Strângerea rândurilor“ în jurul PC (b) al URSS, intensificarea luptei pentru demascarea „oportuniştilor, lichidatoriştilor, împăciuitoriştilor“, au fost codificate drept imperative vitale în cadrul Cominformului.
Revista „Pace trainică“ (cum era numită pe scurt) a fost megafonul discursului panicii şi vigilenţei intrate în transă. Mai ales după 1949, se adăuga pe lista păcatelor mortale „cosmopolitismul“, frate geaman al „naţionalismului burghez“. Se denunţ au diversele devieri: şovinismul lui Gomulka, titoismul lui Traicio Kostov în Bulgaria, al lui Laszlo Rajk în Ungaria, al lui Lucreţiu Pătrăşcanu în România.
Crima de titoism era asociată cu aceea de spionaj. Unul dintre romanele epocii, scris de obscurul Eliazar Malţev sub patronajul MGB (Ministerul Securităţii Statului) se numea „Tragedia iugoslavă“. Era o fabricaţie calomnioasă menită să demonstreze că întreaga conducere a partizanilor titoişti lucrase de conivenţă cu Gestapoul şi cu serviciile secrete occidentale.
Cartea a fost tradusă şi difuzată în tiraje de masă în toate statele satelizate. O altă scornire propagandistică stalinistă era semnată de Nikolai Şpanov şi se numea „Incendiatorii“. Era vorba despre blamarea puterilor democratice vestice pentru încurajarea lui Hitler şi declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Liderii de la Bucureşti, grupaţi în jurul tandemului Gheorghiu-Dej - Ana Pauker, au jucat fără murmur cartea stalinistă.
În 1947 au organizat cu mare pompă vizita lui Tito la Bucureşti, ţinând discursuri înflăcărate despre rolul istoric al mareşalului iugoslav. Câteva luni mai târziu, aceiaşi Dej, Pauker, Luca, Miron Constantinescu, Chişinevschi, Răutu rosteau discursuri furibunde împotriva „gangsterului“ Tito.
La prima conferinţă a Cominformului, delegaţii iugoslavi fuseseră mai stalinişti decât reprezentanţii oricărui alt partid. Tito era principalul susţinător al armatei comuniste din Grecia condusă de Markos Vafiadis.
Autonomismul iugoslav nu mai putea fi tolerat. În mai 1948, într-un ultimatum adresat de Stalin şi Molotov conducerii iugoslave, se spune tranşant că nimeni nu este scutit de riscul excomunicării: „La vremea sa, Troţki a adus, de asemenea, servicii revoluţionare, ceea ce nu înseamnă că PCUS a putut închide ochii în privinţa craselor sale erori oportuniste de mai târziu, care l-au transformat într-un inamic al Uniunii Sovietice“.
Obsesia calului troian, a „coloanei a cincea“, a inamicului „infiltrat cu viclenie în rândurile clasei muncitoare“ este definitorie pentru universul mental al stalinismului. Ea îşi află originea în pamfletul lui Lenin „Ce-i de făcut?“ şi în mitologia „partidului de tip nou“ compus din „revoluţionari de profesie“. Stalin nu a făcut decât să împingă la paroxism aceste motivaţii născute din spirit de revanşă şi din masochista voluptate a condiţiei de sclavie mentală