Totodată, Vlad Voiculescu a confirmat gradul de rudenie cu Nic Voiculescu, un cunoscut lobbyst pe piața medicamentelor, și fondator al Institutului Aspen în România, alături de Mircea Geoană.

Nic Voiculescu nu este unchiul lui, ci vărul meu .Vlad nu l-a văzut decât de câteva ori în copilărie și aproape deloc de când s-a întors de la Viena.

Zilele trecute, înainte să îmi retrag candidatura pentru Primăria Municipiului București, am citit și văzut la anumite televiziuni din nou “dezvăluiri“ despre relațiile mele de rudenie care “m-au făcut om”.
De câteva zile, pe câteva grupuri de whatsapp umblă un document. Este o decizie a unei instanțe de judecată care constată calitatea de colaborator al Securității a tatălui meu. E din 2014 si a fost mereu disponibila pe net. Probabil că o păstrau pentru mai târziu, dar acum că a apucat să circule, va apărea probabil în câteva minute pe wall-ul dumneavoastră cu titlul “ȘOC”, “DEZASTRU” sau ceva în genul ăsta.

Sunt deja câțiva ani de când greșeli sau păcate vechi ale unor membri ai familiei mele sunt scoase la suprafață și arătate lumii, la pachet câteodată cu mizerii și minciuni fără sfârșit. Toate din cauza mea și a implicării mele. Toate pentru a demonstra că “toți sunt/suntem la fel” și pentru a fi folosite ca intimidare. Ei, bine, nu. Nu suntem toți la fel. Vorbesc în numele meu.

Taică-miu nu e perfect și sigur a făcut greșeli. Nu vreau să comentez în niciun fel decizia respectivă. Taică-miu a ieșit în stradă în 1989 și a avut un certificat de revoluționar (o prostie, dacă mă întrebați pe mine, dar asta e altă poveste – și nu îl mai are astăzi). Nu comentez pentru că aș fi tentat să minimizez faptele – știindu-l pe taică-miu și știindu-i pe o bună parte dintre cei despre care se face vorbire acolo – și să pun lucrurile în contextul vieții tatălui meu, atât cât îl cunosc, cu bune și cu rele. Știu însă că tot în acele vremuri au fost mulți oameni care nu au acceptat să facă niciun compromis, niciodată. Oameni care au refuzat orice colaborare cu organele securității, indiferent de consecințe. Mă înclin în fața lor. Nu știu dacă eu aș fi avut această tărie în acele vremuri, deși sigur, mi-ar plăcea să cred că aș fi avut-o.

Câteva lucruri din biografia tatălui meu mă simt dator să menționez aici, dacă tot se va face vorbire despre viața și alegerile lui astăzi: tata a fost părăsit de tatăl natural înainte să împlinească 1 an, a fost crescut de mama care s-a recăsătorit. A fost vicecampion național la înot și monitor de ski (atunci a lucrat cu străini despre care a dat declarații), apoi profesor de sport la școala din sat (unde a întâlnit-o pe mama), apoi kinetoterapeut la Băile Pucioasa, apoi, din 1990, și-a deschis un atelier de tâmplărie în spatele casei. Niciodată nu a avut contracte cu statul, și din tot ce îmi amintesc eu, omul ăsta a muncit de dimineață până noaptea aproape în fiecare zi. Taică-miu nu a fost cu mine sau cu sora mea în aproape niciun concediu, mereu avea o lucrare de tâmplărie, mereu muncea ca să plătească rata la bancă pe luna respectivă și ca să ne întrețină pe noi. I-a luat câțiva ani să strângă bani să îmi cumpere o bicicletă pe care mi-am dorit-o mai mult decât orice pe lume.

Profit de ocazie să lămuresc și alte detalii legate de familia mea. Cei cu care am crescut și cu care am împărțit același cămin și aceleași resurse (ce se înțelege în general prin familie) au fost așa: mama mea – învățătoare în sat, sora mea, cu 5 ani mai mică – economist, lucrează la Panasonic lângă Frankfurt, “mamaia” mea cu 6 clase care a lucrat într-o vreme ca infirmieră și căreia îi datorăm cu toții foarte multe, “tataia” a fost măcelar în sat, arestat și bătut în mod regulat de securitate pentru că nu putea să accepte că animelele lui aparțin partidului și că nu are dreptul să își hrănească familia cu ele. Am avut și doi bunici la oraș, la Târgoviște: “Buna” a fost chimist, “Bunul” a făcut războiul, vorbea puțin nemțește și a fost la un moment, dacă nu greșesc, chiar șefuleț pe la un sindicat pe undeva prin Galați. Acest ultim bunic era și singurul din familie cu origine sănătoasă. Restul au fost “pui de chiaburi” sau “pui de ‘telectuali”.

Cam asta a fost familia mea.

În rest, da, primeam dulciuri câteodată de la unchi și mătuși mai apropiate sau mai îndepărtate. Unul a lucrat în străinătate în timpul lui Ceaușescu și nu îmi inchipui că asta era posibil fără să fi avut ceva semnat sau chiar vreun contract de muncă sau ce aveau la securitate. S-a stins acum 19 ani. Altul la un moment dat a lucrat pentru o companie de farmaceutice. Prima dată când a venit în sat a fost și prima dată când am văzut cum arată un Audi și am auzit că există “mașină de serviciu“. Cred că a mai trecut apoi o singură dată prin sat, la o înmormântare. La București ne-am mai văzut și auzit apoi de câteva ori, niciodată însă din 2015 încoace.

Revenind însă la familia mea – adică cei cu care împărțeam liniștea, căminul și resursele, căci așa cred că se definește pentru mine familia – nimeni, niciodată nu a avut contracte de afaceri cu statul. Nimeni, niciodată nu a avut vreo funcție publică în afară de mine. Casa și tot ce aveau ai mei a fost mereu ipotecat la bancă mai toată copilăria mea. Datoriile le-am plătit împreună abia în 2007, când eu aveam un job la Viena și am putut lua un credit iar tata a putut vinde bună parte din ce avea. De vreo 6 ani încoace, casa familiei mele a fost deschisă pentru câteva sute de oameni, dar despre asta nu voi face vorbire aici, nu vreau să amestecăm lucrurile.

Eu sunt aici să răspund în fața oricui pentru faptele mele. Atât.” – a fost mesajul postat de Vlad Voiculescu pe pagina sa de Facebook.