Poate că unii dintre cititorii acestui editorial au văzut filmul "Titanis Vals", după piesa lui Tudor Mușatescu și își aduc aminte de Grigorie Vasiliu-Birlic în rolul funcționarului pus să candideze la alegerile parlamentare din România interbelică. Este vorba despre celebrul Spirache Necșulescu," funcţionar la prefectură, un personaj compus din familie, slujbă şi cumsecădenie. De 50 de ani şi mai bine". Personajul amintit îmi aduce aminte de Viorica Dăncilă, mai ales atunci când o mai văd în unele intervenții publice, încercând să se disculpe. 

Așa cum a încercat la TVR în urmă cu două săptămâni: "Era un discurs pe care trebuia să îl am, anumite elemente pe care trebuia să le transmit. De multe ori dacă nu te identifici cu niște mesaje nici nu au credibilitate. Important este prezentul și modul în care ne raportăm la viitor. Ce a fost a fost. Poate a fost și vina mea că am acceptat anumite lucruri. Trebuie să îmi asum și partea mea de vină. Îmi dau seama că trebuie să mă implic mai mult". Ce avem aici? Un prim-ministru care ne spune că făcea gafă după gafă pentru că cineva îi dădea să citească anumite mesaje. E greu de crezut că cineva a învațat-o să spună imunoglobină, în loc de imunoglobulină, sau Banca Monetară în loc de Banca Mondială, asta ca să dau doar două exemple.

Dar așa cum spuneam, apropierea între Dăncilă și Spirache este tulburătoare! Nici personajul lui Mușatescu nu vroia să facă politică la nivel înalt: "M-au pus mișeii candidat (…) Nu vreau să fiu nici întâiul, nici al patrulea… nici alnouălea… nu vreau să fiu deloc… asta e..", dar nu a avut încotro. Familia, anturajul, conjunctura politică au fost mai importante decât voința personajului Dăncilă. 

"Nu sunt filozof… sunt numai un om cumsecade… şi asta… voi n-o puteţi înţelege… De-altminteri nimeni nu m-a înţeles niciodată în familia mea… Afară de…de… cineva care, din nenorocire, trebuie să stea departe de mine…"

Te-ar putea interesa și: