Mila 23 a lui Dan Ivan este o carte – eveniment. Fără teze şi lecţii moralizatoare, ea pătrunde până în măruntaiele României lui Ceauşescu. Până în iad.

La capătul lumii lui Ceauşescu, în Deltă, ajunge un tânăr medic stagiar: băiat fin de Bucureşti, cu lecturi şi tabieturi intelectuale, animat de idealuri generoase. Şocul este uriaş.

„După zece minute de aşteptare în Crişan, Pasagerul mic pleca spre Mila 23. Drum fără oprire. Pe vaporaş, aglomeraţie, înghesuială cumplită, deşi sezonul turistic era departe. Dar eu eram călit în focul troleibuzelor şi autobuzelor din Bucureşti, pe scară, pe burduf, atârnat de bară. O luptă surdă cu o mlaştină de muşchi, de oase egoiste care îşi voiau locul strivind tot împrejurul. Cu sălbăticie şi insistenţă, pe tăcute, ca hipnotizaţi, toţi luptau frustraţi cu masa amorfă din jur. Fiecare pentru el, cu orice preţ. O Românie a cozilor şi a îmbrâncelilor, a împinsului în surdină. Kafka nu se mai citea, se trăia. Sinistru.

Urcat pe vapor, aveam două genţi, una cu haine, cealaltă cu medicamente cumpărate sau înşfăcate în grabă din casă pentru viitorii pacienţi.

Căpitanul Mihai – cum i se adresau toţi – fusese avertizat că pe vapor o să fie şi noul doctor de la Mila. De fapt, am fost primul şi poate ultimul medic din istoria Milei 23. Mă duceam să o înlocuiesc pe asistenta care, gravidă şi aproape de soroc, pleca să nască şi să aibă grijă de copil. Avea să fie o lungă absenţă. Pentru săteni, ea era doctoriţa. Acum veneam eu.

Marinarului trimis de căpitan să mă caute nu i-a fost greu să mă găsească. Eram afară, pe un soi de punte, în februarie, singurul în pantofi şi fără căciulă.

- Sunteţi doctoru’ de la Mila?

- Da.

- Căpitanu’ vă pofteşte sus, în cabină.

Atras în vârtejul acestei scurte căutări, hop, lângă noi, şi un miliţian, cu ochii injectaţi şi sticloşi şi vorba puţin împleticită.

- Sunt plutonier Radu, actele la control, vă rog.

Am aflat după aceea că era adjunctul şefului de post din Crişan.

- Sunt noul doctor de la Mila.

- Actele la control!

- Băi, Radule, e dom’ doctor, lasă-l în pace.

- Suntem pe graniţă, documentele la control!

Eram în inima Deltei, nici vorbă de graniţă, dar m-am conformat, am căutat buletinul şi i l-am înmânat. L-a întors pe faţă şi pe dos de câteva ori. În băşcălie şi cu damf de rachiu:

- Aaa, sunteţi din Bucureşti!

- Da, asta e o problemă?

- Staţi că vedem noi acum. Aaa, gata, v-am prins! Nu aveţi grupa sangvină! Ştiaţi că trebuie să aveţi grupa sangvină pe buletin? Ştiaţi! Amendă!

- Măi, Radule, e dom’ doctor, măi!

- Nu discut! Amendă sau vă reţin documentul.

Am plătit ameda de 50 de lei, taxa mea de bun sosit în Deltă, şi mi-am recuperat buletinul.”

Realismul socialist, curent adus din Uniunea Sovietică odată cu tancurile, a fost un fals propagandistic, menit să escamoteze realitatea, nu să o redea. După 1989, împinşi poate de un sentiment de vinovăţie şi complicitate, scriitorii s-au întrecut în lucrări demascatoare la adresa regimului ceauşist, sărind în extrema cealaltă.

Mila 23, abia scoasă de sub tipar de Editura Nemira, este una dintre puţinele cărţi autentic realiste despre socialism din literatura română. Cu ceva în plus. Neîntinată de teze şi lecţii moralizatoare, ea sfâşie realitatea pentru a scoate la lumină ce se ascunde în măruntaiele ei. Şi iată că în adâncul iadului descoperi cu stupoare un tărâm magic, în care oamenii trăiesc şi mor după alte legi. 

Un Macondo ceauşist.

„Prima scaldă cu scop igienic am făcut-o în prima zi de mai, când apa se încălzise după câteva zile cu un soare splendid. Am luat o lotcă, un săpun, prosop, o sticlă de vin şi pe un puşti de nouă ani, care să ţină barca pe loc în caz că bătea vântul. Am mers pe lacul Ligheanca în ideea că apa, fiind mai puţin adâncă, se încălzea mai repede. În plus, pe lac nu erau curenţi. Cât să fi durat? Coborârea din barcă, săpunitul, clătitul şi, cum apa era destul de rece, două, trei ture înot în jurul bărcii. Un sfert de oră, nu mai mult. Am urcat în barcă, apoi m-am şters şi m-am îmbrăcat.

- Heei, ce ai făcut, măi, Cristi? Ai vărsat vinul? zic, uitându-mă la sticla ce zăcea goală pe fundul lotcii.

- Nu, nu l-am vărsat, l-am băut!

- Poftim? Ai băut toată sticla? Nu eşti zdravăn!

Am crezut că o să i se facă rău, mă uitam la el şi mă gândeam cu groază la ce vor spune părinţii, câte reproşuri vor avea. Dar Cristi n-a avut nici pe dracu’. Un pipi din picioare din barcă, în acelaşi lac Ligheanca şi cam atât. ”

Dan Ivan ştie să povestească. Şi îi place să o facă. Lumea pe care ne-o descoperă este un amestec de tragism şi umor, de cinism şi duioşie, de viaţă şi moarte, toate împinse la extrem.

„- Dom’ doctor, veniţi repede, s-a înecat un copil!

Mi-am înşfăcat în grabă haina şi, fără să o mai îmbrac am ieşit în fugă, urmându-l în întuneric pe sătean. După câteva zeci de metri, s-a oprit extenuat şi, sprijinindu-şi palmele pe genunchi, încerca să-mi explice gâfâind unde este casa copilului. Am continuat să alerg, lăsându-l în urmă, pe loc. Ca într-un maraton absurd prin noapte, din loc în loc mai apărea câte un spectator la marginea uliţei, câte un chip la câte-o poartă să îmi spună:

- Într-acolo, încolo, dom’ doctor!

Fetiţa de 8 ani căzuse într-o copcă făcută în gheaţa canalului din spatele casei şi rămăsese blocată, nu ştiam cât, sub gheaţă. Copcile erau făcute de bieţii oameni pentru apă de băut şi gătit. Ajuns în casa copilei, am dat afară mulţimea de curioşi şi am încercat în zadar câteva zeci de minute manevre de resuscitare. Era un copil şi îmi doream cu disperare o minune. Dar nu a venit...

Golit de gânduri şi fără cuvinte, am plecat înapoi prin întuneric pe uliţele satului. Formulele de alinare sau de politeţe mi se păreau de prisos.

A doua zi, am aflat de la şeful de post că nu puteam elibera certificat de deces fără să fac autopsie. Iar fără certificat de deces nu putea avea loc înhumarea.

Nebunia şi încăpăţânarea prostească a Savantei de a nu permite examene de specialitate pentru medici îşi arătau efectele şi ne atigeau chiar şi pe noi în colţul ăsta uitat de lume. În tot judeţul exista un singur medic anatomopatolog, şi ăla în prag de pensionare, epuizat şi plictisit. În localităţile izolate, cazurile „mai simple” – înecurile, spânzurările – erau lăsate în seama celor de la dispensare (...) Nu exista o trusă de anatomopatologie, totul trebua făcut cu faimoasa trusă de mică chirurgie: un bisturiu tocit, două, trei foarfece, câteva pense şi cam atât. Cutia de inox zăngănea la fiecare pas către casa năpăstuită. Eram nehotărât dacă să fac autopsia în condiţii atât de atroce sau doar să o mimez pentru autorităţi şi săteni. Părinţii, cu chipurile împietrite de durere, cu vorba lor simplă, mă rugaseră de zeci de ori să nu ţin cont de regulile absurde ale statului şi să îi las să îşi vadă de datini. Şi-atunci m-am hotărât. La lumina slabă a lămpii de gaz, rămas singur în cameră, am scuturat cu zgomot pentru câteva zeci de minute trusa de mică chirurgie şi m-am pregătit să plec înapoi spre dispensar. Tocmai atunci a apărut îngerul meu păzitor, gardianul meu, şeful de post:

- Salut, Dane, ce faci? Ai terminat autopsia?

Eram noi singuri şi i-am explicat motivele pentru care nu făcusem autopsia.

- Dane, nu te juca, fă autopsia! Mâine-poimâine, se îmbată unul din familie şi face plângere de nebun. Au loc deshumarea şi procesul, iar tu faci doi ani de puşcărie. A păţit-o patologul din Tulcea, cât era el de mare şi de prieten cu Miliţia şi cu Procuratura.

Priveam în gol, prin el, stupefiat, fără să pot articula un cuvânt. A conchis tot el:

- Te rog, fă autopsia! Şi nu o să aibă nimeni probleme.

L-am ascultat, aşadar, am rămas încă două-trei ore şi am făcut-o. Avea să fie prima autopsie dintr-o lungă serie, ceva mai mare de o duzină, iar îngeraşul meu în uniformă avea să mă însoţească la mai toate. Am făcut autopsii într-o barcă, apoi în genunchi, pe o scândură de uşă în mijlocul pustietăţii, pe masă, pe pat, priviţi cu ură şi dezgust de familie – asta dacă exista o familie să jeluiască.”

Ştiaţi că în ultimii ani ai lui Ceauşescu în România a existat holeră? Aflaţi acum.

„Într-o după-amiază de vară – eram de mult instalat la Crişan -, am primit o notă confidenţială de la Direcţia Sanitară şi Sanepid. Ne informau că pe teritoriul judeţului se înregistraseră câteva cazuri de holeră şi ne transmiteau măsurile de luat dacă se depista vreunul (...) 

Delta era mediul ideal pentru o epidemie de holeră: apă nefiartă, băută direct din baltă, căldură toridă, latrine insalubre, pânză freatică la câţiva centimetri de sol – tot ce era nevoie,la propriu şi la figurat (...)

Ajunşi în camera lui nea Pocora, l-am găsit răstignit în pat, aproape fără suflare. Puls filiform, tensiune sistolică 6, abia mai respira. În numai câteva ore, deshidratarea masivă prin vărsături şi scaune diareice îl adusese în pragul colapsului. I-am pus două perfuzii, nu una, după ce cu greu am mai găsit venele. Pentru că nu aveam de ce să agăţ perfuzoarele, am urcat încălţat în patul pacientului şi, cu pungile de soluţie în mâini, am stat aşa până şi-a venit în simţiri. Peste trei ceasuri şi câţiva litri de perfuzie, nea Pocora era din nou acelaşi hâtru ca întotdeauna.

- M-aţi întors din groapă, dom’ doctor, vă mulţumesc! Tare nu-mi plăcea încolo. Vă fac cea mai frumoasă căciulă din tot satul.

Am plecat fericiţi către dispensar şi miraţi de sălbăticia bolii venite din apă. Se apropia toamna şi epidemia era cu adevărat gata.

Ce nu prea raportam noi, ce nu raporta judeţul, ce nu voiau mai-marii zilei să afle Viteazul Stegar sau alţii de pe afară despre ţărişoara noastră minunată, uite-aşa, holera s-a dus şi nici n-a existat vreodată!”

Ca un bisturiu înfipt într-un abces, din care ţâşneşte puroi, sânge, viaţă... aşa este această carte.