Anual, aproximativ 2.000 de români au nevoie de un rinichi, 300 - de un ficat şi 70 - de o inimă nouă. Puţin peste 10% dintre ei au şansa să le primească.
Institutul Fundeni, tronsonul H, secţia de hepatologie. Un coridor lung, de-o parte şi de alta saloane, multe pline cu bolnavi aflaţi pe liste de aşteptare . Într-un salon mic, cu ferestre mari, m-au primit cu zâmbetul pe buze două femei care aşteaptă un transplant de ficat. Senine, puţin palide, par genul de paciente care sunt doar în trecere.
Cuvintele pe care le rostesc apăsat, cu pauze lungi, le seacă de puteri. Sunt optimiste însă. Una dintre ele e programată pentru marea operaţie săptămâna acesta, iar cealaltă aşteaptă rezultatele analizelor fratelui.
"Sunt norocoasă. Am nevoie doar de o parte de ficat"
Aurora Negoescu are 48 de ani. În luna iunie, anul acesta, a fost diagnosticată cu ciroză hepatică decompensată (stadiu în care apar icterul, inflamaţia, scăderea în greutate).
Virusul hepatitei C îl poartă însă de circa 15 ani, fără să ştie de unde l-a luat. "În starea iniţială de şoc, toate s-au derulat mai degrabă mecanic. Mi-am deschis dosar de tratament, proceduri care m-au ţinut pe loc, iar boala s-a agravat. Între timp a trebuit să fac o altă operaţie, să-mi scot bila, iar doctorii mi-au interzis interferonul în perioada de refacere", povesteşte femeia. Cum boala avansa, a venit la Institutul Fundeni, "mirajul" multor suferinzi în aşteptarea unui transplant. Are nevoie doar de o porţiune de ficat, toate speranţele fiind puse în fratele ei, care urmează să-şi facă analizele de compatibilitate. "Motorul", în cazul ei, îl reprezintă optimismul şi credinţa în Dumnezeu. "Şi dacă nu credeai înainte, acum începi să crezi. Eu mă consider norocoasă că nu am nevoie de un ficat întreg, ci doar de lobul drept", mărturiseşte Aurora.
"Da' ce, dacă ai 60 de ani nu mai ai dreptul la viaţă!?"
Colega ei de cameră, care suferă de aceeaşi boală, aşteaptă să facă operaţia de transplant săptămâna aceasta. Agripina Mitrache are 63 de ani şi se numără printre cei care au luat virusul C în spital, în urma unei transfuzii de sânge. În '99, vestea nu a şocat-o; nici nu ştia ce înseamnă. Medicii din Iaşi nu i-au oferit răspunsuri la întrebările pe care şi le punea şi cu atât mai puţin o şansă la viaţă.
Între timp, a făcut ciroză lichidă (rinichii nu mai funcţionează corect, apa e reţinută în exces, iar abdomenul "se umflă"). "Atunci am simţit că trebuie să acţionez. Îmi doresc să trăiesc, vreau să apuc să-mi văd nepoţii", mărturiseşte femeia. De aceea a venit la Fundeni, îndrumată nu de medicii din Iaşi, ci de un nepot din America.
Ceea ce a impresionat-o a fost mentalitatea medicilor de aici. "Cei din Iaşi mi-au spus că transplantul se face doar până la 60 de ani. Când m-a auzit domnul doctor de aici mi-a zis: «Da' ce, dacă ai peste 60 de ani nu mai au dreptul la viaţă!?»", spune ea.
Venise doar pentru analizele de rutină, însă doctorii nu au mai lăsat-o să plece. "O mătuşă s-a oferit să-mi fie donatoare. Analizele au ieşit bune. Când am aflat, am sărit în sus de bucurie". La figurat doar, pentru că boala aproape că a imobilizat-o.
În situaţia lor sunt mii de români: în jur de 2.000 aşteaptă anual un transplant renal, dar îl fac doar 200. Alţi 300 aşteaptă unul de ficat şi doar 40 îl primesc, iar 70 aşteaptă un transplant de inimă, care se finalizează în cel mult zece cazuri.
Din momentul în care ajung pe listele de aşteptare pentru transplant, în cazul în care nu există un donator în familie, se poate aştepta ani în şir telefonul salvator. "Transplantul se face de obicei pacienţilor care au o compatibilitate de peste 50%. Nu contează doar grupa de sânge, se fac şi alte investigaţii mai complexe, subliniază medicul gastroenterolog Liana Gheorghe.
DE CE NU AVEM DONATORI DE ORGANE
Lipsă de coordonare, lipsă de finanţare, lipsă de anestezişti
România se află la coada Europei în privinţa numărului de donatori de organe, cu un donator la un milion de locuitori, faţă de media europeană de 20 de donatori la un milion de locuitori.
Anul acesta, au existat în toată ţara 88 de potenţiali donatori în moarte cerebrală, însă s-au făcut prelevări de organe de la 52 dintre aceştia. Insuficient pentru cei peste 2.000 de români de pe listele de aşteptare.
Demersurile "se împotmolesc" în procesul de declarare a donatorilor şi în lipsa consimţământului familiilor. "Există trei factori care explică eşecul prelevărilor de organe: finanţarea (lipsa de logistică necesară pentru declararea morţii cerebrale, lipsa specialiştilor), lipsa unei coordonări intraspitaliceşti, precum şi lipsa unei culturi a donării, vizibilă prin refuzul famiilor", explică Victor Zota, coordonator al Centrului de Transplant Bucureşti.
Doar cinci centre regionale
Conform protocolului, singurul în măsură să pună diagnosticul de moarte cerebrală e anestezistul. Acesta are obligaţia de a anunţa coordonatorul regional de transplant, responsabil de "validarea" donatorului şi comunicarea cu familia acestuia. Această legătură între anestezist şi coordonatorul regional e însă de multe ori întreruptă.
La nivelul ţării, există doar cinci centre regionale de transplant: Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj şi Târgu-Mureş. "Sunt spitale mari care nu mai dau donatori de ani de zile. Nu pot să cred că spitale precum cel din Constanţa sau din Municipalul din Bucureşti duc lipsă de donatori. În ceea ce priveşte Clujul, anul acesta a existat un singur donator, din doi posibili. Nu putem să controlăm ceea ce se întâmplă în secţiile ATI", mărturiseşte coordonatorul de la Cluj, Alexandru Lascalov.
În fiecare centru donatorii aproape că se pot număra pe degete în acest an. Timişoara şi Oradea conduc detaşat cu câte 13 prelevări, centre care "au crescut" în ultimii ani.
Urmează Bucureştiul, cu zece donatori, spitalul din Târgu-Mureş, cu cinci prelevări, Braşov, cu patru, Sibiu, Craiova şi Iaşi, cu câte două prelevări, şi Cluj, unde s-a realizat o singură prelevare în 2010. Nu mai avem medici ATI
"În vest, oamenii sunt mai receptivi, au această cultură, în sud oamenii sunt mai reticenţi, poate şi implicarea medicilor este mai slabă. Eu nu pot verifica dacă declară toţi pacienţii în moarte cerebrală, nu am pârghiile legale", explică Andrei Nica, director-adjunct la Agenţia Naţională de Transplant.
În plus, lipsa finanţării a dus la exodul medicilor în străinătate. "La Centrul Regional de Transplant Iaşi nu mai sunt anestezişti specializaţi pentru susţinerea donatorilor aflaţi în moarte cerebrală. Cei doi anestezişti au plecat să lucreze în Franţa. Acum trebuie să instruim alţi specialişti pentru această activitate. Nu ştim însă câţi sunt dispuşi să facă muncă voluntară, să vină de acasă la orice oră din zi şi din noapte, pe banii lui şi fără să i se deconteze ceva", atrage atenţia Raluca Neagu, coordonator regional al Centrului de Transplant Iaşi.
DEZINTERES
Legea acordului prezumat se află în parlament de 4 ani
Rata de refuz din partea familiilor din România care au rude în moarte cerebrală a scăzut în ultimii ani. Nu suficient însă: actualmente doar 60% dintre familii acceptă să-şi dea acordul pentru donare, spun medicii coordonatori de la centrele de transplant.
O soluţie pentru creşterea numărului donatorilor ar fi legea acordului prezumat, care zace la parlament de patru ani. Pe scurt, această lege prevede că persoanele care nu au refuzat în timpul vieţii să-şi doneze organele sunt implicit de acord să le doneze după deces, printr-un "acord prezumat".
Citiţi şi:
- Reţeta succesului donării de organe la Timişoara