28 de pagini am citit cu respirația aproape suspendată dintr-un volum delicat, cu un titlu ce-mi cobora în suflet arome și culori ale copilăriei: „Goarna lui Tuturuz”, o pledoarie – nu, greșeșc! -, o poezie despre fragilitatea satului, a vetrei din care mulți dintre noi ne-am întins cândva aripile convinși că vom cuceri lumea. De aici s-a ivit gândul de a sta față-n față cu omul care poate îndura, zi de zi, atâta sensibilitate și atâtea (re)întoarceri.

Ștefan Mitroi, căci despre acest om este vorba, m-a întâmpinat nerăbdător în curtea în care a învățat să numere stelele și să creadă în Dumnezeu: „Haideți, poftiți, veniți să vorbim despre cărți și viața la sat!” Calc cu sfială în universul acestui fiu al Siliștei care, fără să se sinchisească dacă ascult sau nu, vorbește fără încetare, de parcă n-ar putea altfel să-și aline dorul de începuturile lumii lui: „Pentru mine, satul și orașul formează un tot, dar ca să nu supăr pe nimeni scriu de obicei despre lumea mea, despre sat. Doar m-am născut într-unul, iar lumea pe care am cunoscut-o sau lumea care mi-a dat viață mie este asta. Și sigur că toți scriitorii, și nu spun o noutate, povestesc despre ei înșiși și despre locurile din care vin și despre oameni pe care i-au cunoscut. Toate personajele, indiferent ce formă ar îmbrăca, indiferent ce statut social ar avea, de fapt sunt ei înșiși. Este autorul însuși.

Cea mai frumoasă definiție a nostalgiei

Interesant, dar cum vede, cum simte, cum trăiește Ștefan astăzi în satul din matricea căruia s-a desprins? Aproape că am început să am conflicte în familie, cu cei doi fii ai mei, care spun «Domnule, dar trezește-te, pleacă din lumea aia! Nu poți să întorci trecutul, nu poți să-i mai aduci la viață pe cei care nu mai sunt. Încearcă să fii de aici. Ești de 40 de ani la oraș, ai familie aici, ai doi fii. Ai o soție care-i mama noastră, ai prieteni aici, ai un statut social, ai o oarecare recunoaștere din partea acestei lumi, aici se împart bucatele, aici e și pâinea, aici e și cuțitul. Acolo e o lume în ruină, din ce în ce mai părăsită»”. Dur verdict, dur…

Vlăstarul Mitroilor din Siliștea Vităneștiului coboară, sastisit, mâna pe spătarul scaunului cocoțat pe terasa luminată de un soare deformat de leagănul tremurat al crengilor din livadă: „Poate că întoarcerile mele dese aici sunt legate și de nostalgie. Mulți văd ceva peiorativ în nostalgie. Cea mai frumoasă definiție a nostalgiei – n-am dat-o eu, a dat-o cineva mai deștept decât mine – este asta: nostalgia e dragostea care rămâne. Deci, da, prin prisma acestei definiții sunt un foarte mare nostalgic. Dar întoarcerile mele dese aici, acum, sunt legate de reforma pe care o simt. De ce a ajuns în starea aceasta această lume? Pentru că nu este o lume de la marginea lumii. Satul meu, unde stăm acum de vorbă, este la 80 de km de București și la 14 km de Alexandria, foarte aproape de o șosea europeană. Nu înțeleg ce se întâmplă…”.

Zeama de pufoaică și „să moară mama”

E tulburat de-a dreptul bărbatul cu păr grizonant din fața mea. Simt în arcul sprâncenelor lui o coardă care stă gata să slobozească săgeți. Și tocmai asta se întâmplă. Cuvintele lovesc ca un bici: „Cei care mai sunt pe aici, prin Siliștea, nu mai sunt de nivelul moral al celora care au fost, când erau de aceeași vârstă cu ei. Îmi pare rău că spun asta și o spun cu tristețe, sunt oameni care ar fi fost de categoria a treia, a patra, în lumea părinților mei. Prieteni cu romul de doi lei halba, cu băuturile astea foarte ieftine făcute, eu știu, în diferite fabrici de alcool, sub scară de bloc sau într-o cadă, zeamă de pufoaică sau «să moară mama», personaje ce suferă de o lipsă totală de chef de muncă. Mai răcorit un pic, Mitroi apucă din nou pensula și lovește, fără cruțare, în pânza unde se schimonosește chipul satului iubit: Însuși cimitirul – care a rămas, cred, instituția cea mai vie a lumii satului – este o lume încă vie doar pentru că mai sunt oameni care trebuie să moară, există o activitate, funcționează. Și mormintele, crucile alea sub care zac niște oameni, încă mai spun ceva. Mai au povești de spus. Dar cine să le asculte?”.

Părinții noștri din țărână

Cine, chiar așa? Siliștenii s-au împrăștiat prin Europa, cei mai mulți prin Spania cea însorită, prin Italia, Anglia sau București. Din două mii de locuitori dacă a mai rămas un sfert. Din 500 de copii care mergeau la școală în vremea în care Ștefan era elev (silitor!), a mai rămas, astăzi, o mână de învățăcei. „Este o lume abandonată de cei care ar trebui să-i arate mai mult respect. Cimitirul este și el lăsat de izbeliște. Morții nu se mai pot revolta, dar eu poate o fac în numele lor. Încerc să o fac, scriind cărți și nu numai așa. Chiar zilele următoare, primarul, cu care se zice că sunt cumva prieten, va fi luat de piept. Vreau să-i strig: «Omule, s-a făcut o gropă de gunoi în jurul cimitirului, nu mai există gard. Sunt și bunicii tăi acolo, este și mama ta acolo. Cum apărăm memoria părinților noștri? Ei nu mai pot. Ei au făcut câte ceva pentru noi, pe lângă faptul că ne-au făcut, ne-au ridicat în picioare, ne-au trimis la o școală, au avut grijă de noi. Da, sunt țărână, sunt părinții noștri de țărână, dar tot părinții noștri rămân». Mă impresionează patosul cu care acest fiu pledează caua morșilor lui. „Trebuie să ne batem pentru ei și să arătăm mai mult respect pentru ce înseamnă locul ăla. Pentru că, repet, cimitirul este din păcate cea mai vie instituție a satului românesc. În foarte multe locuri. Poate că alte sate sunt mai vii, în sensul propriu al cuvântului, decât satul meu. Dar, eu mai știu…

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE

Te-ar putea interesa și: