Adrian se așezase cu destul de mare greutate în micul fotoliu pe care i-l indicase psihologul și încerca să-și scoată surplusul de carne care îl ținea captiv ca într-o menghină.

Psihologul încerca să-și sugrume orice reacție. Cu ochii agățați de ceasul care bătea tic-tac-urile zgomotos, calcula în minte minutele pe care le mai avea de petrecut cu acest pacient.

Sta nemișcat, mut și netulburat, dar inima îi bătea dezordonat și zgomotos din pricina iritării.

-Hai să vă zic de Luminița, că de asta sunt aici.

-Te ascult.

-Abia mă angajasem la firma de taxiuri și nu prea aveam habar de meseria de taximetrist. Cumpărasem un Logan la mâna a doua și am zis să îl scot la produs. Dacă nu mi-a plăcut cartea să mă fac și eu psiholog ca dumneata! Bine, nici dumitale nu ți-a prea dat creierul pe dinafară, că altfel te-ai fi dus la medicină.

Adrian rânjea hidos și batjocoritor. Psihologul încerca să își dizolve furia în minutele care se scurgeau cu greu. Ce i-ar mai fi tras un șut în fund acestui individ care îi flutura cuvinte zeflemitoare ca pe niște chiloți murdari! Dar avea nevoie de pacienți ca de aer. Era în urmă cu plata chiriei, fosta nevastă îl presa cu pensia alimentară, rata la mașină îl sufoca.

Dintr-o dată Adrian a început să plângă, cu lacrimi mari, lăsându-i dâre pe obraji.

-Acum mă înțelegi, doctore, de ce am omorât-o? cum să suport o asemenea umilință?

Brusc, secundele care alergau să prindă timpul s-au oprit în loc.

,,De ce naiba plânge ăsta? ,, se întreba psihologul. ,,Așa departe eram cu gândurile, de nu am auzit nimic din ce a spus ?,,.

-Ce ziceai? Pe cine ai omorât?

-Doctore, mă enervezi. Am vorbit singur până acum ?

Adrian tremura de furie. Grumazul lui de vită bine hrănită se adunase în cute groase și amenințătoare, sângele îi cobora și îi urca până în creștetul capului, aproape zgomotos.

-Ce am vorbit eu doctore ? unde îți era mintea?

S-a ridicat amenințător, cu fotoliul adânc înfipt în fund, așa cum prevestise . Dacă pumnii lui strânși nu ar fi fost atât de porniți să lovească, psihologul ar fi izbucnit în râs.

-Ai avut dreptate cu fotoliul! Se pare că s-a atașat emoțional de fundul tău, a încercat să detoneze bomba care ticăia în capul pacientului furios că vorbise degeaba.

Adrian a gustat gluma și cu o nepăsare prefăcută a început să râdă.

-Timpul a expirat, domnule dragă. Ne vedem data viitoare. Doamna secretară îți va face programarea.

-Nu, doctore, eu nu plec de aici până nu termin.

-Dar am alți pacienți care așteaptă.

-Nu mai e nimeni afară. Relaxează-te și lasă-mă să vorbesc.

Psihologul avea o față imposibil de descris. Încerca să-și adune mințile împrăștiate în tot felul de scenarii sumbre. Își frământa în gură niște cuvinte pe care se temea să le rostească și înghițea în sec literele care se puteau transforma în vorbe periculoase. Doar ochii păreau să strige după ajutor, dar glasul lor era mut.